Ce este viata? - V - Repere
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
ÎNTREBAREA FUNDAMENTALĂ
"Indiferent
însă dacă viaţa alege să meargă mai departe sau dacă alege să
stea pe loc, ea te invită acum să-i răspunzi la următoarea
întrebare:
–
Dacă ar fi să fie o întrebare – una singură – care să fie
cea mai importantă întrebare a filosofiei, religiei, ştiinţei,
artei ş.a.m.d. – care ar fi acea întrebare?
Care
este întrebarea fundament pentru toate întrebările? Care este
întrebarea originară din care s-au născut şi se nasc mereu toate
întrebările? Care este întrebarea cauză primă a întrebărilor
şi răspunsurilor?
Există
o astfel de primă interogare? Există o astfel de întrebare
primă (ÎNTREBARE PRIMĂ) a
fiinţei – îndreptată spre tot ceea ce este cuprins în
metafizică, axiologie, etică, logică, estetică, politică,
economie, religie, psihologie...?
Şi
apoi viaţa te mai poate întreba ceva:
–
Care este întrebarea cea mai des pusă (fiind mai veche decât toate
şi cauză implicită a oricărei alte întrebări) sau cel puţin
pre-su-pusă de orice întrebare?... Care este prima întrebare pusă
de un copil?
Iar
tu poate că îi vei răspunde:
–
„Ce este aceasta?” – adică pe „limba” lui: „Te
ete ata?” („TE ETE ATA?”).
–
Bun răspuns!... Ce este aceasta? (CE
ESTE ACEASTA?)... Parcă vedem chiar acum copilul, în
imaginaţia noastră, arătând cu degeţelul său spre un ceva
oarecare din jurul său şi întrebând:
–
„Te ete ata?”... „Te ete ata?”... „Te ete ata?”...
Dacă
observi interogaţia lui cu atenţie, poţi vedea că el nu întreabă
„Cum se numeşte aceasta? Ce nume are?”, ci „Ce este?”.
Oricum, e evident că el nu primeşte răspunsul căutat, ci doar
nume, cuvinte, propoziţii – şi atât.
–
„Aceasta este...” – şi urmează „numele” cu care este
botezat (istoric-contingent) în acea societate acel obiect/ subiect/
fenomen arătat cu degetul de către copil. Întrebarea lui primară,
prima noastră întrebare, nu capătă răspuns, ci doar nume de
botez. Este însă oare omul capabil de mai mult decât atât? Poate
el da un altfel de răspuns la întrebarea „Ce este aceasta?”...
Şi chiar aşa – că tot veni vorba – „Ce este aceasta: „Ce
este aceasta?”?”.
Adică,
cum ar veni, ce este de fapt o întrebare? În ce constă ea şi care
este rolul ei? Care sunt funcţiile unei întrebări? Dar ale „primei
întrebări”?...
E
interesant astfel de constatat că o posibilă primă întrebare
presupune ca existând în mod implicit (cuprins în fiinţa ei)
răspunsul la o altă întrebare: „Ce este o întrebare?” („CE
ESTE O ÎNTREBARE?”).
Copilul
nu pune însă această întrebare – el presupune instinctiv că-i
ştie răspunsul – şi de aceea el trece peste întrebarea primară
„Ce este o întrebare?” direct la întrebarea aparent primară
(în ordinea preocupărilor lui verbalizatoare): „Ce este
aceasta?”. Şi trece la ea, pentru că el este avid de nume/
cuvinte şi nu de explicaţii savante sau mai puţin savante
privitoare la natura ultimă a mediului său existenţial.
El
întreabă „Ce este asta?” („Te ete ata?”), dar, de fapt,
vrea să zică: „Cum se numeşte „asta”?”... Unde dai şi
unde crapă! Ce şmecheri mai sunt şi copiii aceştia: întreabă
ceva, dar, de fapt, vor să întrebe altceva. De unde să mai ştii
atunci, de fapt, ce vor ei să întrebe? Dar, în fond, de unde să
ştii ce te întreabă cu adevărat cineva care te întreabă ceva,
oricine ar fi el/ ea şi orice ar întreba el/ ea? Că, de obicei,
după cum bine ştii, el/ ea te întreabă ceva, dar, de fapt, mai
mereu, vrea să ştie altceva decât ceea ce pare că te întreabă.
Problema
întrebării-ghicitoare (ÎNTREBĂRII-GHICITOARE)
se poate rezolva doar parţial şi, de multe ori, doar prin
intuiţie-empatie. Această unealtă hermeneutică este în posesia
oricărui părinte, care astfel nu răspunde la întrebarea literală
a copilului („Ce este aceasta?”), ci la ceea ce i se pare lui că
el întreabă de fapt – anume, „Cum se numeşte aceasta?”.
Dar
dacă prima întrebare pusă de un copil nu s-ar referi la esenţe de
realităţi percepute, ci doar la numele lor, ce ne-ar spune acest
lucru despre întrebare în general şi despre „prima întrebare”
în particular?... Se referă ea la realităţi extra-lingvistice sau
doar la numele lor? Urmăreşte ea să obţină doar o combinaţie de
cuvinte oarecare pe care să le privească şi să le accepte (cel
puţin temporar) ca răspuns – sau urmăreşte, de fapt, să
„înţeleagă” holistic realitatea chestionată (cu toate
faţetele ei lingvistice şi extralingvistice deopotrivă)?...
Şi
aici tu mă poţi întreba:
–
Dar întrebarea „Ce este viaţa?” ce urmăreşte de fapt? Un
răspuns în cuvinte sau un răspuns dincolo de ele?
Îţi
răspund:
–
Le poate urmări pe ambele, dar în cazul cărţii de faţă esenţial
este răspunsul care poate fi trăit doar dincolo de cuvinte...
–
Bine, dar acesta este un răspuns? Poate fi considerat ca fiind un
„răspuns” ceva care nu este în cuvinte, ceva care nu trăieşte
acaparat în semne lingvistice?
–
Poate... poate fi considerată ca fiind răspuns o „simţire”, o
„trăire”, o „acţiune” – care poate fi simţită în
fapte, în activităţi, în emoţii şi percepţii specifice... De
exemplu, la întrebarea „E dulce ceaiul?” poţi găsi şi un
răspuns direct, ne-lingvistic, prin gustarea ceaiului cu pricina.
Sau dacă te întrebi „Oare afară plouă?”, poţi să primeşti
un răspuns şi printr-o simplă privire...
Răspunsul
în natura lui cea mai intimă este mai mereu legat de experienţe
imediate şi de evidenţe indicativ – perceptive şi nu de nume...
– el este legat intim de trăiri şi simţiri directe şi nu de
cuvinte şi propoziţii. Acestea sunt, de multe ori, doar distrageri
de la adevăratul răspuns, mijloace de ocupare a vremii până la
trăirea directă a răspunsului căutat – sunt doar semne, doar
indicatoare care arată spre răspunsul-destinaţie, fără însă a
fi el...
Adevăratul
răspuns se simte, se pipăie, se vede, se aude, se gustă... nu se
cuvântează şi nu se „citeşte” – deşi este evident că sunt
şi răspunsuri care pentru a fi primite trebuie să fie cuvântate
sau citite... dar şi în cazul lor nu „cuvântul” este urmărit,
ci „sunetul/ semnul” clar asociat lui – şi prin acest „semn/
semnal” realitatea directă ce o „poartă” el cu sine
(realitatea spre care el indică „cu degetul”) prin asociere
repetată. Fiindcă orice este sau poate să fie „asociat” cu
orice, orice este sau poate să fie „semn” pentru orice. Orice
nume poate sta (şi în fapt şi stă) pe post de mediator între
tine şi întreaga realitate, dar el poate fi şi obiect de
experienţă în sine şi pentru sine, obiect al trăirii directe în
„nume”, al trăirii „numelor” – a tot ceea ce sunt sau pot
ele să fie...
Din
acest motiv putem zice că orice întrebare este, de fapt, întrebarea
fundamentală – întrebarea primă – cel puţin într-un context
bine delimitat şi pentru un timp clar precizat ea este întrebarea
cea mai importantă şi nu este (pe moment) alta mai importantă
decât ea...
Iar
din perspectiva exerciţiului revelatoriu propus de mine – prin
repetarea întrebării „Ce este viaţa?” – această întrebare
(„Ce este viaţa?”) poate fi înlocuită cu oricare alta (oricât
de banală sau de profundă ar părea ea la o primă vedere).
Rezultatul practicii concentrării mentale continue pentru o anumită
perioadă de timp (de cel puţin câteva zile, cu excepţia perioadei
de somn) pe o întrebare „oarecare” (considerată însă ca fiind
foarte importantă de către practicant în momentul iniţierii
interogării şi astfel asumată de el/ ea de o manieră puternic
încărcată emoţional-intelectual-intuitiv-volitiv) este relativ
identic – anume conştientizarea profundă a primului răspuns
(PRIMULUI RĂSPUNS), a
răspunsului esenţial – a acelui răspuns fundamental care te
„lămureşte” definitiv, fără urmă de îndoială, despre ce
este cu adevărat un răspuns: în primul rând, o faptă
concretă (de emoţie, de simţire, de acţiune, de conştientizare
etc.) şi nu o vorbă (în vânt)...
Adevărata
întrebare, întrebarea fundamentală este o prezenţă care incită
– este prezenţa a ceea ce este aşa cum este manifestată
iscoditor în câmpul conştiinţei noastre.
Adevăratul
răspuns, răspunsul fundamental este o acţiune de răspuns generată
spre fiinţă de insistenţa acestei prezenţe.
Întrebarea
este relativ pasivă, răspunsul este abisal activ. Întrebarea de
bază îţi arată mereu realitatea în toată nuditatea ei –
nemediată „conceptual” de iluzii semantice şi false certitudini
intelectual-linguale. Răspunsul fundamental te pune spontan în
mişcare de relaţie directă cu această realitate. De aceea, acolo
unde se întâlneşte „întrebarea primă” cu „răspunsul prim”
revelaţia se naşte fără ezitare – doar acolo poate să se nască
şi să trăiască cu intensitate extatică epifania, iluminarea,
trezirea la realitate, integrarea în Întreg, vieţuirea directă în
natural, trăirea conştient detaşată şi profund implicată în
real, în imaginar, în voit şi în necesar.
Întrebarea
fundamentală este acea primă interogaţie (de multe ori,
manifestată într-o formă de exprimare puternic personalizată)
care, pe de o parte, afirmă evidenţa (prin arătare cu degetul, cu
intenţia, cu focalizarea atenţiei, cu intensitatea faptei, cu
profunzimea şi cu tenacitatea concentrării), iar, pe de altă
parte, o neagă, o pune sub semnul întrebării – căutând în
evidenţă sau dincolo de ea altceva decât evidenţa: când te
întrebi „Ce este X?”, te întrebi despre „natura” lui X, te
întrebi implicit dacă el este ceva care există „cu adevărat”
sau dacă nu cumva nu este decât o „iluzie”; te întrebi
implicit cum este alcătuit, care îi este structura, cum
funcţionează, care îi sunt pârghiile de manifestare; te întrebi
în mod necesar „De ce este X?”, care sunt cauzele responsabile
pentru apariţia lui; te întrebi unde este (dacă el este în tine
sau în afara ta, în imanenţă sau în transcendenţă...) şi
pentru cât timp este (pentru o clipă, pentru un veac, pentru o eră,
pentru veşnicie?); te întrebi ce nume i se dau şi de ce, ce
definiţii i se ataşează şi care este relevanţa lor... ş.a.m.d.
Orice
formă interogativă (Ce? Cine? Când? Cum? Cât? Unde? De ce?...) le
presupune în mod implicit pe toate celelalte – când îţi pui în
mod serios o întrebare, de fapt, îţi pui toate întrebările pe
care ţi le poţi pune!
De
aceea şi forma interogativă „Ce este...?” le presupune din
start pe toate celelalte forme interogative posibil a fi formulate de
conştiinţă. În cazul lui „Ce este...?” evident un rol
important în interogare îl joacă „este” – formula
lingvistică care presupune existenţa, prezenţa, realitatea,
evidenţa... „Ce” se poate combina (şi o şi face) şi cu „face”
(„Ce face X?”) şi cu „ştie” („Ce ştie X?”) şi cu
„arată” („Ce arată el/ ea?”) etc., dar prin alipirea lui de
„este” se naşte – trebuie să recunoşti – o pereche fatală,
care se transformă aproape instantaneu într-o trinitate, într-un
triunghi amoros total: „Ce este aceasta?”... „Ce este X?”...
„Ce este viaţa?”.
Prima
interogare se desprinde, de multe ori, din senzaţia iniţiatică că
întrebările şi răspunsurile sunt (respectiv pot fi) şi altceva
decât nişte impresii banal trecătoare în mod contingent şi
superficial prin conştiinţă, prin gândire şi prin simţire.
Prima interogaţie neagă astfel părerea că întrebările şi
răspunsurile nu sunt posibile sau că ele ar fi doar nişte iluzii
ale minţii/ fiinţei. Când prima întrebare se întâlneşte cu
primul răspuns, se poate vedea în mod clar că întrebările sunt
prezenţe evidente, palpabile, incitante, provocatoare, iar
răspunsurile sunt acţiuni clare, concrete, revoluţionare.
Calea
Întrebării are ca scop trezirea şi mărirea instinctului
interogativ al fiinţei şi aducerea lui în prezenţa directă şi
imediată a infinitului şi eternităţii... Prin acest demers ea
ţinteşte spre transformarea fiinţei ce o parcurge într-o instanţă
revoluţionară a conştiinţei sociale în care se manifestă:
evidenţa se afirmă în răspuns de fapte, evidenţa se neagă în
întrebare de vorbe (chiar dacă şi inversul este posibil pentru
viaţă).
Prin
urmare, se pare că fiecare poate avea (dacă o caută) propria sa
întrebare fundamentală, propria întrebare care să-l trezească
din somnul evidenţelor spre trăirea intens-deplină a lor.
Revenind
la problema întrebării prime, se pare însă că, uneori, pentru
unii, cea mai de bază întrebare care poate fi pusă este: „Ce
este o întrebare?” – prin această interogare întrebarea se
întreabă despre propria sa identitate, despre propria sa fiinţă –
prin ea viaţa se întreabă pe sine de ce se întrebă (cu ce scop
şi din ce cauză), cum o face şi, mai ales, dacă este cu putinţă
să se întrebe cu adevărat ceva...
Ne
putem deci întreba în mod legitim: „Este întrebarea o
întrebare?” Sau chiar mai mult: „Poate fi întrebarea subiect de
întrebare? Se poate întrebarea întreba ceva pe ea însăşi?
Prin
urmare, stimate cititor, întreabă-te acum te rog dacă tu te
întrebi ceva... Întreabă-te care este întrebarea ta – în ce
constă ea. Întreabă-te ce semnificaţie are această întrebare
pentru tine – şi, mai ales, întreabă-te acum: „Ce este o
întrebare?”. Pentru a te ajuta să porneşti de la ceva iată
pentru tine o (altă) întrebare: „Ce este viaţa?” – şi iată
încă una: „Ce este percepţia?” şi de ce nu: „Ce este
conştiinţa?”...
Exemplele
stimulative fiind date te rog deci să-mi răspunzi acum: „Ce este
o întrebare?”; „Ce este întrebarea?”. Ce este „aceea/
aceasta/ acesta/ acela” spre care mic/ă fiind ai arătat cu
degetul zicând: „Ce este aceea/ aceasta/ acesta/ acela?” şi la
care poate ţi s-a răspuns: „Aceasta este o întrebare!”. Îţi
aminteşti?
–
„Te ete ata?”...
–
O întrebare mămică... o întrebare!
Sau
poate că întrebat/ă fiind: „Unde este jucăria?” tu ai arătat
cu degetul spre ea – acela era unul din primele tale răspunsuri.
Sau poate ai fost chestionat/ă de mami zâmbind: „Ce face scumpi
lu' mama?”. Şi tu, copilul cel scump, i-ai zâmbit inocent înapoi
– iată un alt răspuns simplu, direct, spontan, natural...
I-ai
răspuns atunci cu un surâs candid de copil, pentru că ai ştiut
instinctiv că ea te-a întrebat ceva – sau doar ai răspuns
instinctiv cu un zâmbet la alt zâmbet, cu o bucurie la altă
bucurie, cu o trăire la altă trăire?
Iată
deci: întrebarea este acţiunea, răspunsul este reacţiunea!
Întrebarea este activă, răspunsul este la fel de activ. Întrebarea
te incită spre fiinţă, răspunsul te afirmă spre existenţă.
Întrebarea e un altul, răspunsul eşti tu! (Dar bineînţeles nu şi
în cazul în care întrebarea eşti de fapt tu şi răspunsul îl
vezi la un altul...)
Adevărul
e însă că atunci când devii una cu Întrebarea (cu orice
întrebare), când o însoţeşti cu fiecare respiraţie pe care o
faci, de când te scoli din pat şi până când adormi din nou, în
scurt timp (e o problemă de zile) şi Răspunsul va ajunge să facă
parte din tine... Când devii una cu Întrebarea, devii una şi cu
Răspunsul... (Doar cei care nu-şi aprofundează Întrebarea nu
găsesc Răspunsul la ea.)
Dacă
vei inspira Întrebarea vei expira Răspunsul: dar nu uita că tu
eşti ambele: şi inspiraţie şi expiraţie – şi întrebare şi
răspuns – şi întrebarea fundamentală şi răspunsul fundamental
(la tot ceea ce este pentru tine).
Marea
întrebare eşti tu şi marele răspuns pe care îl aştepţi eşti
tot tu – un „tu” transformat însă – eliberat de false
pudori şi diverse amăgiri-distrageri, de superficialităţi şi
inhibiţii nocive – gata să afirmi oricând prin tine şi
întrebarea care trebuie pusă şi răspunsul necesar ei, gata să
rosteşti conştient întrebarea care stă pe buzele tuturor, dar pe
care nu o rosteşte mai nimeni; gata să rosteşti răspunsul pe care
cu toţii îl ştiu, dar pe care mai nimeni nu are iniţiativa
punerii lui în faptă concretă imediată.
Pe
de altă parte, tu priveşti mereu în afara ta – mai ales când
percepi şi gândeşti: „Iată: acestea sunt percepţiile mele şi
gândurile mele...” sau atunci când percepi şi gândeşti
percepţiile mele (acestea) şi gândurile mele (acestea) – şi,
astfel, marea întrebare care apare mereu în tine acum nu eşti tu,
în sinea ta lăuntrică, ci eşti tu reflectat în afara ta sau, mai
bine zis, „în afara ta” reflectată în tine.
Tu
te întrebi despre un ceva presupus exterior ţie, deşi vei vedea în
momentul Răspunsului că interiorul şi exteriorul sunt relativ unul
şi acelaşi lucru...
Tu
te întrebi astfel nu despre ceva anume, ci despre tot ceea ce are
fiinţă pentru tine – deşi degetul tău arată înspre parte („Ce
este aceasta?”) viaţa ta arată spre totalitate („Ce este
aceasta?”).
Întrebarea
este, prin urmare, un mod de viaţă – este o metodă metafizică
de afirmare de sine. Prin întrebare tu nu ajungi atât să te
cunoşti, cât ajungi să fii mai mult decât eşti. De ce? Pentru că
întrebarea pe care insişti este cea care te dăruieşte mereu cu un
răspuns – cu acel răspuns care îţi măreşte fiinţa, care îţi
schimbă total viaţa, care îţi bucură conştiinţa, care te
afirmă în realitate ca prezenţă activă şi nu doar ca moment
pasiv.
Poţi
însă şi să nu te întrebi în profunzime nimic – te poţi
mulţumi cu răspunsuri superficiale la întrebări superficiale –
te poţi mulţumi astfel să cunoşti o limbă sau mai multe, fără
însă a ajunge să cunoşti o realitate sau mai multe realităţi...
Oprindu-te la nivelul „limbii” nu ajungi la nivelul fiinţei.
Deşi viaţa se foloseşte de limbă şi de limbaj ea nu e nici
(doar) limba, nici (doar) limbajul pe care îl foloseşte. Viaţa e
mult mai mult de atât! Şi vei vedea şi tu negreşit aceasta, dacă
vei (vrea/ putea) aprofunda cu adevărat o întrebare – orice
întrebare vrei tu (de exemplu, întrebarea „Ce este viaţa?”).
Asumă-ţi-o şi întreabă-te mereu pentru o perioadă în „ritmul”
ei – şi nu te mulţumi cu nici un răspuns facil – cu nici un
răspuns care nu îţi schimbă fiinţa din temelii. Întreabă-te şi
te vei apropia de ţintă – de momentul când întrebarea devine
una cu răspunsul făcând să răsară în tine viziunea realităţii
– a realităţii tale intime, a realităţii integrale care
cuprinde tot ceea ce este...
Atunci
vei înţelege că unul din cele mai grele lucruri din lumea aceasta
este comunicarea – vei înţelege că, chiar de vrei să spui ceea
ce simţi, nu poţi să comunici cu adevărat starea ta. Vei înţelege
atunci (sau poate mai devreme) că, mai mereu, comunicarea nu leagă
fiinţele prin sensuri unice, ci le pune în contact cu sensuri
infinite...
E
drept că e un mic semn de oboseală aici: cum o să prinzi tu toate
acele sensuri infinite? Dar dincolo de el, masiv şi impunător, e
marele semn de bucurie, de imposibilitate a plictiselii, de
imposibilitate a stagnării – e semnul absolutului relativ –
totul curge, totul se înlănţuie, totul e plin de viaţă – când
crezi că te plictiseşti de un sens, îi descoperi imediat nebănuite
alte valenţe. Când te plictiseşti de o prezenţă, dacă o
priveşti din ce în ce mai profund, îi vei descoperi aspecte
nebănuite şi, de multe ori, fascinante. Nu aprofundarea duce la
plictiseală, ci superficialitatea. Nu privirea adâncă şi
cercetarea atentă duce la plictis, ci complacerea în repetitivităţi
comune lipsite de adâncime interogativ – răspunsivă...
Interogativ – răspunsivul (INTEROGATIV
- RĂSPUNSIVUL) poate îmbrăca şi valenţe
superficiale, dacă se limitează singur în platitudini
existenţiale, dar negreşit el poate fi şi o cale de explorare
metafizică a vieţii, dacă nu se mulţumeşte cu mundanul
banalizant şi caută astfel prin sine sensul esenţelor ultime ale
firii...
–
„Ce este Întrebarea?” – te întreb din nou. Îmi vei răspunde
cu platitudini sau te vei înălţa (prin ele) spre profunzimi?...
–
„Întrebarea este ceva care te iscodeşte, care te frământă,
care te pune în mişcare, care îţi dă viaţă, care îţi dă
sens şi direcţie, care te menţine pe ele, care îţi creează
identitate...” – îmi răspunzi tu acum.
–
Frumos! Ce altceva ar mai putea fi?
–
„Întrebarea este drumul de la mine spre tine: tu întrebi şi eu
mă afirm – eu întreb şi tu te afirmi! Ea mă neagă pe mine când
o pun şi te afirmă pe tine când îmi răspunzi.
Întrebarea
este prezenţa ta în fiinţa mea: tu eşti... şi eu mă întreb...
Întrebarea este prezenţa mea în fiinţa ta: eu sunt... şi tu te
întrebi...”.
–
Ai dreptate, îţi spun, aşa e! Din cauza prezenţei tale mă
întreb, din cauza prezenţei mele îmi răspund...
Dar
ce altceva mai poate fi întrebarea?
–
„Întrebarea este viaţa aflată în căutare de sine. Răspunsul
(chiar şi parţial fiind) este regăsirea vieţii. Întrebarea este
îndemnul vieţii spre mai mult – spre dincolo – spre ceea ce
poate fi, spre ceea ce este – spre acţiune, spre răspuns. Viaţa
ne îndeamnă spre întrebare, noi o îndemnăm către răspuns...”.
–
Foarte bine spus! Felicitări! Dar ce mai este ea?
–
„Întrebarea este viaţa însăşi. Şi răspunsul e tot ea! Nu
asta vrei să auzi de la mine?”
–
Nu chiar... dar merge pe moment... Uite – nu te mai întreb ce
este... pentru că ai văzut şi tu acum că „întrebarea” (şi
„viaţa” şi orice altceva) este ceea ce vrei tu să fie – este
ceea ce se nimereşte să fie în urma combinării relativ aleatoare
de cuvinte în propoziţii – combinare ascunsă sub masca
înşelătoare a inspiraţiei şi intuiţiei, specifice unui moment
de viaţă sau altuia. E bine dacă ai văzut şi tu această
subiectivitate relativ contingentă a răspunsurilor. Pentru moment e
bine... Notează-ţi ce ai văzut şi aprofundează-ţi viziunea...
Întreabă-te
păşind spre esenţă, apropie-ţi mintea şi inima de prima
întrebare, devino una cu ea, trăieşte în pulsul ei de viaţă şi
astfel vei renaşte într-o nouă viaţă pe a cărei fiinţă acum
nici măcar nu o bănuieşti...
Întreabă-te
deci: „Ce este viaţa?” – şi nu te opri la nici un răspuns de
vorbe... Nu te lăsa păcălit/ă de aparenţe sau absorbit/ă de
ele...
ESENŢA ÎNTREBĂRII
Avem,
prin urmare, un om. Un om care se întreabă (ceva):
–
Care este esenţa actului de a te întreba (ceva)? Care este acel
lucru intim, specific şi esenţial pentru actul întrebării
(/interogării) filosofice?
Care
este acel aspect al prezenţei în existenţă care face întrebarea
să fie o întrebare şi nu altceva? Prin ce se diferenţiază
întrebarea de tot ce este în afara ei? Şi, apoi, este ceva în
afara ei?
O
întrebare bine pusă, bine întreţinută, bine pronunţată, bine
aprofundată nu ne duce oare la constatarea că ea cuprinde tot –
că nu este nimic în afara ei – că totul este cuprins pe de-a
întregul în ea?
Să
fie atunci esenţa întrebării cuprinsă în faptul că ea are
potenţial cuprinsă în sine nu doar răspunsul ei, ci chiar toată
realitatea (spre care ea deschide cale de acces)? Să fie această
esenţă dată de către deschiderea spre întreg pe care ea şi doar
ea o poate realiza pe deplin?
Să
fie oare esenţa întrebării chiar mai importantă decât esenţa
gândirii sau a fiinţării? Gândirea, dacă nu este o întrebare,
nu poate fi decât constatare placidă sau răspuns închizător de
orizonturi – răspuns restrângător al privirii – răspuns
respingător de perspective... Gândirea... dacă nu este întrebare,
trebuie să fie răspuns... Dar, după cum ştii şi tu, de cele mai
multe ori, ea nu este un răspuns (ci cel mult un discurs). Gândirea
este mereu în mişcare, mereu în formare, mereu în explorare.
Motorul din spatele ei nu este deci răspunsul, ci întrebarea...
Se
pare astfel că esenţa gândirii este întrebarea, iar esenţa
întrebării este mişcarea: punerea pe un drum, mersul pe o cărare,
parcurgerea unei căi – trăirea vieţii aşa cum o ştie
umanitatea încă din zorii existenţei sale.
Esenţa
gândirii este întrebarea, esenţa întrebării este mişcarea,
esenţa mişcării este schimbarea, esenţa schimbării este
întâmplarea, esenţa întâmplării este viaţa, iar esenţa vieţii
este...
Chiar
aşa! Care este esenţa vieţii? Ce este viaţa? Care este esenţa
ei?
Să
fie oare esenţa vieţii (sâmburele ei cel mai propriu şi cel mai
roditor, sămânţa ei de identitate ultimă) cuprinsă în mişcare,
în întrebare, în gândire? Sau în altceva? De exemplu, în
percepţie şi limită? Sau în raţiune şi emoţie? Sau în
intuiţie şi voinţă?...
Şi
apoi esenţa fiecărui lucru în parte nu este oare identică cu
esenţa oricărui alt lucru? Oare punctul esenţial al oricărei
fiinţări nu este un punct comun, o esenţă comună, o realitate
care cuprinde în sine toate realităţile şi care astfel le pune pe
toate în mişcare – anume Întregul? Esenţa unei părţi nu se
află în întregul din care ea face parte de nedezlipit? Şi
precizez că nu vorbesc aici de o esenţă contextuală, ci de o
esenţă integrală şi integratoare...
Prin
urmare, te întreb acum pe tine: care este esenţa esenţei? E faptul
că ea este esenţială (fundamentală/ fondatoare) pentru tot şi
pentru toate? E faptul că fără ea nu se poate simţi/ pricepe/
crea/ transmite nimic?... Aşa pare că este... Pentru că aşa este:
esenţa este esenţială, pentru că ea pune totul în mişcare şi
ea opreşte totul pe loc...
Esenţa
este Întregul: Ea este El! Şi bineînţeles şi invers: El este Ea.
Adică cei doi sunt unul – devin unul prin faptul vieţii, prin
actul trăirii, prin actualizarea vieţuirii... Din acest contact se
nasc mereu toate formele vieţii: esenţa întregului naşte prin
vieţuire viaţa!...
Ce
este deci viaţa? (Te întreb eu acum.)
–
Cea care se naşte din Esenţa Întregului! (Îmi vei răspunde poate
tu...)
Dar
eu îţi zic:
–
Nu chiar! Mai degrabă invers: Esenţa Întregului se naşte din
viaţă! Viaţa este mama a tot şi a toate. Din ea purcede tot –
chiar şi Întregul – chiar şi Esenţa!...
Vezi
ce uşor se naşte orice din orice atunci când ne jucăm cu vorbele,
atunci când trăim în cuvinte şi ne desfătăm genetic cu ele?
Fiindcă, vezi tu, fie că o recunoşti, fie că nu o faci, vorbirea/
comunicarea/ limbajul este doar un joc în care cu puţină
imaginaţie şi îndemânare orice poate însemna orice...
Esenţa
Întrebării poate fi, prin urmare, orice – orice cuvânt îţi
trece acum prin cap, orice idee te ispiteşte acum filosofic, orice
concept care te zoreşte acum spre recunoaştere şi afirmare
propoziţională... chiar orice cuvânt!... Nu te mira!... Aşa e...
Esenţa
întrebării poate fi deci: scrisul sau îndemânarea, viziunea sau
culoarea, tunetul sau privirea, timpul sau gândirea, incitarea sau
încântarea: ea poate să fie „tu” sau „eu” sau vreun magic
„zeu”...
Nu
mă mai apuc acum să-ţi explic de ce... Raţionalizarea aceasta
contingent proximală o poţi face şi singur – lasă-ţi doar
glasul tău interior să vorbească – dă-i temă de excurs o
simplă întrebare sau un banal răspuns şi priveşte-l cum îşi
întinde natural discursul său peste cuvinte, cum le leagă
combinatoric între ele, cum le înlănţuie gramatical în
propoziţii, cum le încarcă relativ aleator cu accente de
entuziasm, întristare sau indiferenţă...
E
uneori fascinant acest joc – dacă nu ar fi, eu nu aş scrie şi tu
nu ai citi... E fascinat, pentru că în spatele lui e ceva inefabil
pe care eu îl ştiu şi tu îl bănuieşti – o prezenţă care te
aşteaptă să o trăieşti direct, o cheie care te va ajuta să
descui lacătele lanţurilor propriilor prejudecăţi, a pudorilor
conceptual-artificiale care te îngrădesc în conştiinţă de ceva
vreme. A venit însă timpul să-ţi laşi gândul liber şi vorba
slobodă şi doar să fii... doar să pluteşti extatic printre
cuvinte, printre subiecte şi predicate, printre întrebări şi
răspunsuri... să te bucuri pur şi simplu de comunicare şi
vorbire, de gândire şi cugetare – ca şi cum ai fi una cu ele –
ca şi cum ai putea să fii şi dincolo de ele...
Dar
iarăşi deviem – iarăşi visăm, iarăşi ne lăsăm plutiţi de
cuvinte, de poezia naturală din ele...
De
ce mă laşi? Mai opreşte-mă din când în când!... Sau îţi
place şi ţie dansul magic al cuvintelor prin conştiinţă?
Nu?
Nu-ţi place deci! E ok, să ştii... fiecare cu poeziile lui/ ei. Tu
vrei fapte clare, directe, concrete – tu vrei raţionamente
definitive şi constatări ultime – tu vrei dovezi indubitabile...
Foarte
bine! Te înţeleg! Dar te întreb: unde le cauţi pe acestea? În
VORBE?... Dacă cauţi ceea ce zici că tu cauţi, ce cauţi atunci
când citeşti aceste rânduri? Presimţi tu oare că, deşi uneori
ţi se pare difuz, neclar, contradictoriu sau dubitabil, acest
discurs arată totuşi spre CEVA (ce tu cauţi)?
Simţi
asta?
Dar
dacă te înşeli? Dacă el nu arată spre nimic? (Dacă el, în loc
să arate spre Ceva, arată spre Nimic?)
–
Ha, ha, zici tu... Nu se poate: sunt vorbe – deci arată spre
ceva... chiar dacă acel ceva poate fi uneori Nimicul şi alteori
Prea-Plinul (TOTUL)...
–
Văd că nu eşti deloc prost/ proastă... Te ţii bine!... Haide
atunci să lămurim măcar problema aceasta a Esenţei!
–
Nu trebuie să o mai lămureşti, vei zice poate tu, ştiu ce vrei să
spui: că doar cel care (pregătit fiind pentru a păşi pe Calea
Întrebării) se întreabă în minte continuu (de când se trezeşte
şi până când adoarme) „Ce este viaţa?” va putea să ajungă,
după o concentrare serioasă de câteva zile, să întrevadă o
scânteie de Esenţă, să guste iluminatoriu din seva ei de viaţă...
–
Bravo!... deja văd că începem să credem că ne înţelegem... că
începem să ne intuim în conversaţie... dar să ştii că nu
aceasta e ceea ce voiam eu să zic...
Eu
voiam, mai degrabă, să-ţi spun acum că Esenţa e şi ea un cuvânt
ca oricare altul – nici mai important, nici mai puţin important
decât orice alt cuvânt (oricât de trivial ţi s-ar putea părea el
la o primă vedere). Mulţi naivi ascund anumite cuvinte (cum sunt
cele de „esenţă”, „substanţă”, „fiinţă”, „cauză”,
„raţiune”, „viaţă” etc.) după alte cuvinte, numite pompos
„concept” şi sau „idee” şi cred că astfel cocoţate în
spatele acestor cuvinte/ noţiuni, cele dintâi devin în mod automat
mai valoroase decât altele care nu sunt aşa de iubite discursiv de
către limba filosofilor. Mimic mai greşit însă... Orice om se
poate opri filosofico-metafizic asupra oricărui cuvânt din
vocabularul său şi, apoi, învârtindu-se aleator în jurul lui
spre construcţia unei combinatorici contingent proximale, poate să
pretindă că jocul său (metafizic) cu vorbele este mai mult decât
un simplu joc cu vorbele... că discursul său este mai aproape de
esenţă decât un alt discurs (centrat în jurul altor „concepte
cardinale” pentru „filosofie”).
Sunt,
prin urmare, unii care nu înţeleg încă prea bine că din punctul
de vedere al Esenţei orice este esenţial... că din perspectiva
Esenţei nu este nimic mai puţin esenţial decât altceva... că în
realitatea numită uneori Întreg totul este esenţial, chiar şi
ceea ce, la o primă vedere, pare a nu fi esenţial... În lipsa
oricărei părţi din întreg, întregul nu ar mai fi întreg –
esenţialitatea oricărei existenţe este o mărturie a fiinţării
Întregului...
Ce
este deci esenţial la o întrebare? Ce este cel mai important la ea?
Faptul că o etalezi conştiinţei spre asimilare? Modalitatea cum
ţi-o formulezi sau cum o aprofundezi? Legăturile pe care le provoci
prin structura ei interogativă emancipată prin cuvinte alese spre
cercetare ultimă de real?...
Totul
este important... La o întrebare – la orice întrebare – totul
contează: şi apariţia ei şi împrejurările ce o stimulează spre
aprofundare, şi forma pe care o îmbracă şi strucura pe care o
provoacă spre construcţie, şi contextul căutat şi textul asumat,
şi sensul urmărit şi direcţia visată, şi profunzimea
tenacităţii cu care e pusă şi accentul emoţional al intuiţiei
şi voinţei care aşteaptă de la o întrebare o cheie de boltă
pentru pătrunderea în esenţa realităţii...
În
tot ceea ce facem TOTUL contează – pentru că orice ai face faci
în prezenţa lui – fiindcă viaţă fiind nu te poţi dezlipi nici
măcar pentru o clipă de prezenţa lui sacră...
–
Dar totuşi, vei zice tu, aşa simbolic, aşa parţial, aşa măcar
cu aromă de accent pasager şi cu gust de esenţă trecătoare, nu
poţi să-mi spui care crezi tu că ar fi o Esenţă mai esenţială
a Întrebării?... – în acest moment pentru tine... fix în
această clipă... Care este ACUM pentru tine Esenţa Întrebării?
–
ACUM?... Acum e TĂCEREA...
RĂSPUNSUL
Pe
Calea Întrebării,
întrebarea este împinsă mereu spre sfârşitul ei. Ea se frământă,
se mişcă, se agită, speră – ea îşi caută răspunsul pereche
– răspunsul potrivit.
Fiecare
întrebare are un răspuns potrivit pentru fiecare persoană.
Răspunsul la o întrebare poate fi o imagine, un sunet, o atingere,
un miros, un cuvânt, o propoziţie, o trăire... Răspunsul poate fi
orice. Răspunsul potrivit însă stă şi aşteaptă întâlnirea cu
întrebarea potrivită. Acest răspuns este răspunsul la „vederea”
căruia întrebarea amuţeşte pe loc, uită instantaneu de sine şi
se contopeşte total în răspuns. Răspunsul potrivit este deci
răspunsul care face întrebarea să tacă, să nu se mai agite, să
se oprească din febrila ei căutare.
Când
este găsit răspunsul potrivit pe Calea Întrebării (de
exemplu, la întrebarea „Ce este viaţa?”), cel care îl
experimentează ştie instantaneu cu maximă siguranţă că drumul
căutării sale interogative a luat sfârşit, că şi-a atins ţinta,
că întrebarea sa şi-a găsit răspunsul ei abisal.
Acesta
este, de cele mai multe ori, un răspuns natural, simplu, evident,
copleşitor şi inatacabil. După întâlnirea cu el vieţii i se
pare că l-ar fi cunoscut dintotdeauna, chiar dacă ştie că înainte
de întâlnirea cu el nici măcar nu l-a intuit vreodată în
cuprinderea sa revelatorie...
Răspunsul
potrivit este răspunsul care face întrebarea să se oprească din
căutare, este răspunsul care rezolvă odată pentru totdeauna
problema ridicată în mod explicit sau implicit de către întrebare.
Iar
o problemă nu poate fi rezolvată cu adevărat decât o singură
dată!... Dacă un răspuns rezolvă pe deplin o problemă, dacă el
vine sincer şi total în întâmpinarea dorinţei de revelare
ridicată de o întrebare, atunci acea întâlnire se poate produce o
singură dată, într-o clipă unică, irepetabilă, care valorează
mai mult decât o eternitate.
Din
perspectiva acestei întâlniri iluminatorii, a întâlnirii care
aduce lumină, care copleşeşte cu strălucire edificatoare toată
interogaţia celui care se auto-reflectă în întrebarea sa sinceră
şi adâncă, asumată fără rezerve şi îmbrăţişată fără
ezitare printr-o iubire fanatică de adevăr şi revelare
transfiguratoare – răspunsul potrivit, răspunsul pereche,
răspunsul ultim este întotdeauna cu mult mai mult (imens de mult
mai mult) decât a sperat sau şi-a închipuit el vreodată că ar
putea fi.
Acestă
copleşire, această descătuşare din întrebare în răspuns aduce
cu sine rezolvarea completă şi totală a unei întrebări, pentru
că ea implică o contopire bidirecţională – a întrebării în
răspuns şi a răspunsului în întrebare... Totuşi, pentru cel
care obţine „răspunsul” la „întrebare”, întrebarea şi
răspunsul nu sunt decât vorbe goale, care au încetat să-i mai
spună ceva...
Orice
răspuns profund, orice răspuns potrivit întâlnit pe Cale
lecuieşte setea de pereche existenţială a unei întrebări şi
trezeşte viaţa care experimentează această mântuire interogativă
la o relaxare activă, la o detaşare implicată care, deşi deţine
răspunsul potrivit, continuă uneori să se joace şi cu alte
răspunsuri mai puţin „potrivite”...
Calea
Întrebării te provoacă, prin această lectură, să guşti şi
tu din „răspunsul potrivit” pentru tine, din răspunsul care te
aşteaptă pe tine şi doar pe tine la întrebarea „Ce este
viaţa?” (sau la o vreo altă întrebare mai intimă căutării
tale actuale). Doar tu vei şti care va fi acest răspuns. Doar tu
vei stabili momentul când te vei întâlni cu el...
El
poate fi un răspuns oarecare sau un răspuns anume – răspunsul
oarecare nu te mulţumeşte şi te lasă mai departe în frământare
şi căutare metafizică. Răspunsul anume, răspunsul potrivit te va
satisface însă pe deplin – el va fi răspunsul după care nu vei
mai simţi nevoia să te întrebi („Ce este viaţa?”) –
răspunsul care rezolvă problema (indiferent care ar fi el pentru
tine). Şi odată ce o problemă este rezolvată cu adevărat ea nu
mai poate fi rezolvată din nou...
REPERE DE ORIENTARE
Punerea
în practică a tehnicii de concentrare mentală descrisă în
această carte sub numele de Calea
Întrebării nu se
recomandă decât acelora care îndeplinesc condiţiile următoare:
–
au peste 21 de ani,
–
nu au avut probleme psihice de nici un fel;
–
au citit, au înţeles şi au pus în practică timp de cel puţin un
an tehnicile de armonizare psihică descrise în cartea Etica
Armoniei;
–
au o experienţă considerabilă (de cel puţin 2 ani) în practica
unor diverse tehnici de concentrare mentală (cu ajutorul unor
„cuvinte cu putere”, a unor „propoziţii-forţă”, a unor
sugestii-pozitive ş.a.m.d.) pe perioade mai reduse (de la 30 de
minute, la câteva ore bune), dar repetate periodic
–
şi au o cunoaştere destul de lărgită a tematicii legate de
„meditaţie”, „iluminare”, „trezire”... (pe baza
lecturilor parcurse1,
a întâlnirilor directe cu practicanţi ai unor tehnici meditative
diverse care au atins diferite „stări de conştiinţă
revelatorie” şi a participării la conferinţe, seminarii şi
practici meditative organizate de comunităţi interesate de
„meditaţie”).
Atenţie
deci! Dacă ai suferit în trecut sau suferi în prezent de
tulburări psihice (depresii, fobii, atacuri de panică, insomnii,
tulburări bipolare, schizofrenie, tulburări delirante, tulburări
obsesiv-compulsive etc.), dacă suferi de vreo dependenţă de
droguri sau de alcool; dacă ai fost internat în spitale de
psihiatrie sau clinici de dezintoxicare – te sfătuiesc şi te
îndemn să nu practici tehnica de concentrare specifică
pentru păşirea pe Calea Întrebării (psihicul tău nu este
suficient de puternic pentru a păşi pe această cale şi nu este
pregătit pentru a putea asimila în sine efectele acestei practici
de concentrare).
De
asemenea, dacă nu eşti suficient de antrenat/ă în practicarea a
diferite tehnici de meditaţie/ concentrare, te sfătuiesc să nu
abordezi încă această practică meditativă!
Te
rog să iei foarte în serios condiţiile şi sfaturile menţionate
mai sus!
***
Tehnica
specifică pentru Calea Întrebării constă, după cum am mai
precizat, în repetarea (mentală) continuă (moment de moment), cu
maximă atenţie (la tot ce te înconjoară şi la tot ce se petrece
în interiorul tău) şi discernământ sporit, a întrebării „Ce
este viaţa?” („cochetând” uşor cu diferite răspunsuri,
dar neoprindu-te din repetarea întrebării, indiferent de
răspunsurile primite, decât la dobândirea „răspunsului ultim”)
sau a altei întrebări2
(considerată de tine ca fiind „esenţială”/ „vitală”/
„majoră” la momentul iniţierii practicii), timp de câteva zile
(orientativ de minim 3-7 zile, practic atâta timp cât e necesar
pentru atingerea „trezirii”) de dimineaţa de la trezire şi până
seara la adormire, în decursul tuturor activităţilor de peste zi,
căutând evident să eviţi efectuarea, în timpul practicii de
concentrare, a unor activităţi periculoase (care îţi pot pune în
pericol, printr-o eventuală neatenţie, integritatea fizică – ca
de exemplu, şofatul, lucrul cu unelte periculoase, deplasarea prin
zone periculoase etc.).
***
Eu
am îndeplinit toate condiţiile menţionate mai înainte, la
momentul când am pus în practică (din proprie iniţiativă, fără
nici un îndemn direct şi fără nici o supraveghere din partea unei
alte persoane) tehnica specifică Căii Întrebării (în anul
2000, la vârsta de 21 de ani) în două etape de concentrare:
–
una de 7 zile de repetare continuă a unei întrebări de inspiraţie
buddhistă („Cine a pronunţat numele lui Buddha?”) care a fost
mai mult o etapă de pregătire şi antrenare în care am
experimentat stări meditative deosebite (dar nu şi „răspunsul
ultim”)
–
şi alta de aproximativ 3 zile de repetare intensă a unei întrebări,
aleasă liber de mine, cu o puternică încărcătură personală
pentru momentul când a fost abordată („Ce este viaţa?”),
începută la opt zile după sfârşitul primei concentrări, etapă
care s-a finalizat cu transformarea majoră a propriei conştiinţe
prin experimentarea, în data de 7 martie 2000, a unei stări de
conştiinţă3
relativ indescriptibilă, de o intensitate abisală, nici măcar
imaginabilă înainte de practică, care a durat în faza ei cea mai
intensă aproximativ câteva minute, dar ale cărei efecte
trasfiguratorii s-au absorbit în fiinţa mea de abia în decursul
unui an întreg.
Această
stare de conştiinţă mi-a schimbat major tot sistemul psihic de
orientare fiinţială avut până în acel moment.
Pornind
de la descrierile făcute de alte persoane ce susţin că au trăit
(în diferite zone de timp şi spaţiu) stări relativ similare, am
putut să o etichetez uneori ca fiind o „stare de trezire”, de
„iluminare”, de „conştiinţă cosmică”, de „trăire
mistică”, de „revelare” sau de „renaştere existenţială”.
În
perioada imediat următoare Marii Transformări, pe lângă efectul
transfigurator abisal dobândit prin această ruptură radicală cu
„vechiul”, raţionamentele greşite specifice fricii, orgoliului,
mâniei, tristeţii ş.a.m.d. s-au manifestat uneori la intensităţi
nemaiîntâlnite înainte, dar au fost depăşite cu efort consistent
prin tehnicile specifice armonizării psihice descrise de mine
în cartea Etica Armoniei.
***
Dacă
îndeplineşti toate condiţiile înşirate mai înainte şi te
hotărăşti, la un moment dat, din proprie iniţiativă, să
practici tehnica specifică pentru Calea Întrebării, te rog
să purcezi cu maximă atenţie şi cu discernământ sporit, iar
dacă în timpul practicării ei întâlneşti şi cel mai mic semn
de îngrijorare cu privire la propria ta sănătate fizică şi
psihică, te rog să te opreşti imediat din practică (temporar
(pentru câteva zile sau săptămâni) sau chiar definitiv), deoarece
încă nu eşti pregătit/ă pe deplin ca să mergi până la capăt
cu această metodă de transformare abisală a propriei tale
conştiinţe.
Te
rog să iei foarte în serios atenţionările de mai sus! Aceste
stări de conştiinţă sunt încă insuficient cercetate şi
înţelese, de aceea „studierea” lor prin trăirea lor directă
este asemănătoare cu urcarea unui munte pe cărări nebătătorite
– fiind evident necesară o pregătire prealabilă consistentă
pentru „ascensiune” şi de asemenea o foarte mare atenţie la
„escaladare” pentru a nu „aluneca” şi a nu cădea în
„prăpăstii” sau „gropi” întâlnite pe cale. Este astfel
evident faptul că, chiar dacă eu însumi am parcurs, cu riscurile
aferente, Calea Întrebării, nu îmi asum răspunderea pentru
eventuale efecte negative pe care tu nu le vei putea controla,
reieşite din practica tehnicii specifice parcurgerii acestei Căi!
Trebuie
deci să înţelegi că, având în vedere natura încă
experimentală a acestei practici, dacă alegi să o efectuezi, îţi
asumi şi toate riscurile aferente ei (îţi asumi şi eventualele
daune fizice şi psihice care pot să survină, din diferite motive,
în timpul acestei practici sau după efectuarea ei).
Şi
chiar dacă, prin această carte, am încercat uneori să-ţi deschid
gustul pentru această practică, te rog să reţii că eu nu te
îndemn şi nu te încurajez să păşeşti pe Calea Întrebării...
Dar dacă totuşi (din diferite motive) te hotărăşti să o
faci, te informez, din proprie experienţă, că această tehnică de
concentrare este foarte puternică şi nu trebuie să o abordezi în
joacă sau cu neatenţie, pentru că această Cale (în măsura în
care eşti pregătit/ă şi capabil/ă să o parcurgi corect până
la capăt şi să-i gestionezi în mod înţelept efectele) este
capabilă să îţi schimbe în mod radical raportarea
existenţială „ultimă” faţă de Realitate...
***
Fie
deci ca paşii noştrii să se poarte mereu cu chibzuială prin
viaţă, prin întrebare şi prin răspuns...
***
Viaţa
care îşi găseşte Întrebarea, mai devreme sau mai târziu, îşi
va găsi şi Răspunsul..."
1
A se vedea tradiţiile de
meditaţie specifice Yoga, Budismului, Taoismului, Sufismului,
Isihasmului ş.a.m.d.
3
Pentru
mai multe detalii, legate de acest aspect, a se vedea şi cartea
Călătorie
prin Conştiinţă,
autor Radu Lucian Alexandru.
Extras din cartea “Ce
este viața?” - autor Radu Lucian
Alexandru:
