Repetare si intamplare: Ce este viata? - IV

Ce este viata? - IV - Cuvinte

sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru

VIAŢA CUVINTELOR

"Puterea cuvintelor stă în semne. Slăbiciunea lor stă tot acolo – cuvintele sunt (şi) semne... Dar înainte de a arăta spre ceva din afara lor ele arată spre ceva din interiorul nostru – anume, spre ele însele.

Cuvântul (numele/ conceptul) nu este atât precum un indicator (rutier), cât este precum un călător cu rucsacul (de amintiri) în spate. Fiecare cuvânt rostit de cineva, pentru acel cineva, are o încărcătură unică, o amprentă cognitiv-emoţional-volitivă unică. Pentru acel cineva acel cuvânt este încărcat (prin asociere) cu trăiri, emoţii, senzaţii, raţionamente, amintiri, experienţe... – iar când îl pronunţă, cel care o face nu vrea să arate spre numele pronunţat, ci spre încărcătura (cognitiv-emoţional-perceptivă) pe care el a asociat-o până în acel moment acelui cuvânt. Astfel că orice cuvânt are o viaţă specială a lui în mintea fiecărei vieţi capabile de cuvântare, o viaţă intim legată cu viaţa fiinţei care îl rosteşte – ea (viaţa cuvântătoare) şi el (cuvântul) au intimităţi doar de ei ştiute şi, de aceea, relaţia lor este specială şi intransmisibilă.

De aceea fiecare cuvânt din mintea fiecărei vieţi cuvântătoare are o viaţă – o viaţă a lui şi numai a lui – o viaţă în care se naşte (prima dată când e auzit sau inventat) în care creşte prin adunare de sensuri asociate (prin percepţie directă, prin emotivitate, prin trăire, prin intuire, prin voire, prin nevoie...), în care se dezvoltă şi prinde o viaţă a lui în sfera lingvistică specifică individualităţii vorbitoare în care s-a (re)născut şi în care îşi trăieşte viaţa alături de alte (consoarte) cuvinte.

Când viaţa rosteşte un cuvânt, ea rosteşte o lume. De aceea ţine ea la cuvintele sale, la fiecare dintre ele – pentru că astfel viaţa vorbitoare ţine la lumea sa de trăiri şi experienţe acumulate până în acel moment – ea ţine la ele, pentru că ea este în ele!

Prin această asociere, prin această încărcare, nu (doar) cu sensuri lingvistice, ci cu trăiri/ simţiri/ experienţe cuvintele capătă viaţă şi dau viaţă universului cognitiv-emoţional-intuitiv-volitiv al fiinţei vorbitoare. Ele se regăsesc în ea şi ea se regăseşte în ele.

Astfel încărcate cuvintele fiinţei vorbitoare, cuvintele omului, cuvintele tale prind viaţă şi trăiesc, dar mai mult trăieşte prin ele cel care le colecţionează – adică tu – cel/ cea care le admiri bogăţia lor asociativă, individualizată după gustul şi plăcerea ta lingvistică cultivată până acum şi specifică acestui moment – fiecărui moment...

Este deci o mare păcăleală să vorbim de un „sens comun” – deşi pare că există, acest sens este, de multe ori, doar o iluzie în vorbe şi prin vorbe, doar o amăgire de moment – o amăgire a acestui moment – a fiecărui moment – când prin simpatie/ empatie două fiinţe vorbitoare care folosesc acelaşi cuvânt au impresia că se referă la aceeaşi realitate, la aceeaşi experienţă de viaţă. Aşa ceva nu se poate – realitatea aceasta presupus comună e comună doar cu numele, e doar o realitate aproximativă, o realitate marcată de similitudini contingente şi asemănări hazardate, o realitate care seamănă, „dar nu răsare”...

Ea seamănă în celălalt iluzia lucrului comun şi se aseamănă în acele momente de frenezie empatică/ simpatică cu ceea ce sunt de fapt cuvintele – nu semne, nu indicatori, ci chiar viaţa în rezumat a fiinţei vorbitoare care le poartă încărcătura cu sine.

Când un om vorbeşte, inevitabil, el încearcă să-ţi rezume viaţa sa (în întregime, respectiv ultimele sale impresii despre ea), el încearcă să se arate pe sine, prin puterea lor.

Dar cel care ascultă poate să priceapă doar parţial acest rezumat („parţial” care poate varia dinspre a nu înţelege mai nimic spre a bănui ceva; de la a adulmeca o nuanţă spre a împărtăşi o proiecţie iluzorie de suprapunere a unei vorbe cu rezonanţă peste o trăire cu impact de durată).

A vorbi este a rezuma, a arăta pe scurt spre o realitate, dar nu precum arată un indicator rutier spre o destinaţie oarecare (adică rece, nepăsător, „obiectiv”), ci precum arată un călător spre rucsacul său plin de amintirile călătoriilor de până în acel moment (adică implicat, pasional, „subiectiv”) şi spre cuprinsul detaliat al acestui „rucsac” răsturnat în conştiinţa ascultătorului pentru a-şi revela lui conţinutul.

A căra (precum un cărăuş) cuvinte în minte este a purta încoace şi încolo acest conţinut, acest bagaj, această povară de nume, această sarcină de vorbe. Cel care însă înţelege (prin concentrare continuă asupra întrebării „Ce este viaţa?” – pentru o perioadă de timp de cel puţin câteva zile) rolul şi rostul amăgitor al cuvintelor (şi, mai ales, iluziile convingătoare care le însoţesc prezenţa) renunţă deodată, în mod spontan, abisal, profund şi irevocabil la foarte multe din aceste poveri inutile ţinute în spatele minţii de către fiecare din cuvintele iubite şi mai puţin iubite de el până atunci. Povara la care el renunţă astfel este una imensă, iar sentimentul experimentat în acel moment este unul de eliberare nemăsurată...

Din acea clipă cuvintele vor continua să trăiască în el, dar el nu mai trăieşte în ele...

Cine va fi însă să spună cum este libertatea celui care nu mai este înlănţuit de cuvinte?

Tu – stimabile sclav-cărăuş al vorbelor cu care te-ai impregnat şi te-ai lăsat parfumat până în această clipă – eşti chemat deci să renunţi la povara cuvintelor şi să le descoperi secretul lor – secretul acela care nu poate fi rostit...

Viaţa care trăieşte prin cuvinte nu este adevărata viaţă, dar nici cea care trăieşte lipsită (voit) de ele nu este...

Viaţa este întotdeauna floarea care răsare la confluenţă de multe râuri – de aceea ea va fi mereu mai mult decât aceasta sau decât aceea, decât ceea ce poate fi perceput aici sau acolo, decât ceea ce se poate exprima acum sau atunci... Viaţa nu este un cuvânt! Ea nu este cuvântul „viaţă”! De aceea nu putem afla în cuvinte răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?”...

Trăirea resimţită atunci când acest „răspuns” vine, după zile îndelungate de concentrare continuă, de rostire interioară repetată (iar şi iar) a întrebării „Ce este viaţa?”, este atât de imens-infinit-abisală încât nici un cuvânt şi nici o propoziţie nu va putea să şi-o asume pentru a o purta în spate (prin asociere). De fapt, această sarcină colosală nici măcar toate cuvintele/ propoziţiile limbii adunate laolaltă nu sunt capabile a o înfăptui vreodată (nici măcar la o scară infimă).

Pe Calea Întrebării vor încerca pe rând zeci şi sute şi mii de cuvinte şi propoziţii să răspundă la întrebarea „Ce este viaţa?” – până când într-un final vor realiza neputinţa lor.

Şi poate că atunci, într-un ultim efort de voinţă, vor sări cu toate deodată să dea un răspuns complet satisfăcător acestei întrebări – şi atunci, în decursul acestui ultim asalt complect deznădăjduit îşi vor constata slăbiciunea lor fundamentală... Infinitul nu poate fi „rezumat” în vorbe, nu poate fi prins în ele şi adus spre mărturisire în limbaj (indiferent de realitatea sub care el se ascunde – fie ea viaţa, fie fiinţa, fie limbajul, fie conştiinţa, fie esenţa, fie cunoaşterea...).

De aceea omul care trăieşte/ simte/ experimentează infinitul/ nemărginirea realizează neputinţa cuvintelor şi renunţă la amăgirea lor. Din acel moment el doar se joacă cu ele – ele doar izvorăsc din el, precum apa unui izvor de munte – fără efort, fără sforţare – în mod natural...

Cuvintele sunt întâmplări şi întâmplările sunt cuvinte şi nu e de căutat vreun absolut în ele, pentru că nu creşte aşa ceva nici la rădăcina lor şi nici din seva lor de viaţă...

Doar cel lipsit de cuvinte (de identificarea cu ele) poate să se joace cu vorbele, doar cel care nu le mai poartă povara în spate ajunge la esenţa intransmisibilă a vieţii...

Pentru el întrebarea „Ce este viaţa?” este un simplu joc de cuvinte – o asociere de vorbe care nu-i spun nimic – cuvintele curg, se scurg, se preling, se duc precum norii care aleargă spre cerul de dincolo de orizont – vorbitorul care cunoaşte esenţa trecătoare a cuvintelor le lasă să se mişte spontan pe firmamentul limbii sale fără a le pune piedici şi fără a le ajuta – le lasă să trăiască în el potrivit naturii lor libere şi neîngrădite – el devine oglindă pentru ele şi ele devin oglindă pentru el.

Şi atunci, poate te întrebi tu:

– De ce mai repetă el atunci întrebarea „Ce este viaţa?”

– De ce? În nici un caz pentru mine... Dacă în discursul acestei cărţi vezi repetându-se întrebarea „Ce este viaţa?”, să ştii că nu o fac pentru mine: eu nu mai simt nevoia acestei repetiţii. O fac însă pentru tine – fiindcă tu simţi încă această nevoie – şi eu simt că tu o simţi. Empatizez deci cu tine prin curgerea naturală a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor şi te pun mereu în prezenţa întrebării „Ce este viaţa?” spre a te ajuta să găseşti şi tu drumul care duce la lumea care vieţuieşte dincolo de cuvinte, chiar dacă trăieşte şi în ele.

Şi să ştii că nu vreau neapărat să fac această muncă de conştientizare, dar nici nu mă opun ei – prin urmare, ea se manifestă acum spontan prin mine şi te ajută pe tine să te apropii pas cu pas de bucuria întâlnirii cu nemărginirea...

Bucuria mea să fie deci şi bucuria ta: fie ca semnele noastre să se întâlnească (măcar parţial) la un moment dat şi eu să înţeleg dincolo de cuvintele tale că tu ai înţeles dincolo de cuvintele mele! De abia atunci vom începe noi să „comunicăm” cu adevărat. Până atunci însă permite-mi încă puţin să vorbesc la fel de mult ca şi tine în trăirea acestei cărţi... Permite vorbelor mele să trăiască spontan în tine şi vorbelor tale să vorbească direct spre mine – să ne lăsam încă puţin în hora întâlnirii lor şi să nu le oprim din joacă – e păcat şi de ele şi de tine şi de mine – părem acum că ne înţelegem aşa de bine...

CE ESTE A?

Vorbim deci mereu de litere şi cuvinte, de propoziţii şi fraze, de semne şi simboluri şi vedem că fiind dat „A”, în contextul existenţial ontologic al metafizicii iscoditoare, în mod natural se ridică spre exprimare în conştiinţa cercetătoare mereu următoarea întrebare: „Ce este A?”.

Şi putem să răspundem fără a ezita: „A este D-ul care poartă cu sine sensul C spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B infinit!” („A ESTE D-UL CARE POARTĂ CU SINE SENSUL C SPRE A ÎNCHIDE HERMENEUTIC ÎN DESTINUL SĂU ADEVĂRUL B INFINIT!”).

Ne putem însă întreba: „Este D mijlocitorul esenţial legăturii valorice care se stabileşte între A şi C?”. Şi iarăşi ne mai putem întreba dacă nu cumva B, prin natura lui metafizică, ridică în faţa conştiinţei D-ului întrebarea deschizătoare de orizonturi lingvistice specifice C-ului: „Dacă B nu ar mai fi şi D ar fi altfel decât este, atunci A ar mai fi C? Se mai poate vorbi cu sens de A în lipsa lui C?”.

Nu! Cu siguranţă A şi C se susţin reciproc în existenţă – şi e suficient să amintim aici ca argument evidenţa fiinţării fiinţei A-ului în sfera metafizică a lui C şi de vieţuirea axiologic grăitoare a lui B în arealul existenţialist specific câmpului de realitate generat spontan de către D – spre a vedea astfel imediat că între A şi C se stabileşte o comunicare cognitiv-raţională de o mare intensitate care reflectă planul realului acţional, nu în relaţie cu B aflat în derivă de sens relativistă, ci mai degrabă cu E, regăsit valoric pe o linie de disociere profundă faţă de viaţa iraţională specifică prezenţei, de multe ori, contradictorii a lui A în substanţa conştiinţei perceptive.

Şi să ştii că nu prin A este E adus spre desăvârşire metafizică şi nu prin C este E îmbrăcat cu veşmintele spaţial valorice ale lui D şi cu enigmele noosferice ale lui F, ci E păşeşte spre transcendere de sine prin însăşi psihologia abisală specifică manifestării sale relaţionale cu S.

Totuşi E nu se constituie simţirii ca fiind experienţa unui vid sau ca fiind vocea unei revelaţii enstatice, ci tocmai dimpotrivă – şi anume, ca fiind C-ul S din care izvorăsc formalismele fenomenologice A care vin să încarce argumentativ prezenţele valorice specifice lui D şi lui C cu nuanţe infinite de fiinţă ce garantează conştiinţei constatarea unui temei ultim spre trăire perceptivă directă – anume a temeiului G, care poate fi actualizat senzorial şi sensual, în momentul gustării din deliciile conceptual-ideatice emanate de H spre înţelegerea clară a problematicii obiectuale izvorâte din A.

Lumina subiectivităţii obiectivizate spre lectură gestual-intelectuală a substratului intuitiv-emoţional implantat de H în fiinţa lui A indică spre necesitatea realizării unui demers de apropiere prin C de F-ul minţii şi arată spre urgenţa asumării unei simplităţi lucide în considerarea raportului de dăruire experimentală care se instituie inevitabil între A şi C şi mai ales între A şi S datorită faptului că starea estetică a lui S aruncă instinctiv o privire relativ golită de neclaritate spre voinţa care doreşte să se apropie de viaţa realităţii esenţiale specifice lui A.

Şi totuşi te întreb acum pe tine: „Ce este A?”. Poţi tu oare deduce din contextul discursului de mai sus ce este A? Poţi tu înţelege care este esenţa lui A, ruptă de orice context (textual sau existenţial)? Poţi tu ajunge la cunoaşterea lui A analizându-i doar forma lingvistică de „A” care ţi se oferă semiotic conştiinţei? Poţi tu să-mi spui pe ce fundament ultim îşi aşează „A” existenţa? Sau dacă aceasta este intrinsecă unui conţinut implicit asumat de către forma sa semnică? Sau dacă nu cumva „A” e doar o convenţie simplă de notare plată a unei realităţi multidimensionale care, în esenţa ei, continuă să rămână sub protecţia misterului imposibil de revelat pe deplin?

Este oare „A” o unealtă lingvistică de folosit (după bunul plac) fie pentru sens, fie pentru non-sens, fie în joacă, fie în serios, fie în mod subiectiv, fie de o manieră verificabilă intersubiectiv?

Are „A” în sine o fiinţare specifică doar lui? Are „A” un „A” al lui? Are „A” o viaţă specifică fundamentată pe F, generată de G, inspirată de I, emanată de E şi cauzată de C? Şi dacă A este C în relaţie cu D şi cu B, atunci ce este E? Şi ce este G? Şi ce este I?...

Mai continui? Te-ai prins de „şmecherie”? Te-ai prins de cercul vicios al limbajului? Ai sesizat că „A” se defineşte prin restul cuvintelor şi că acestea fac la fel – că fiecare „cuvânt stă în plop şi că plopul stă în aer?”...

– Bine, dar cu teoria corespondenţei cuvintelor cu realităţi extra-lingvistice cum rămâne?, întrebi poate tu acum. Această teorie zice că „A” este sau ar trebui să fie doar un nume pentru o realitate extra-lingvistică – de exemplu, pentru ceea ce percepi ca albină sau animal, sau ancoră, sau avion, sau amânare, sau amintire etc.

– Această teorie are un suport destul de solid, dar i se poate obiecta că, indiferent cu ce îl asociezi pe „A” (în mod relativ arbitrar), prin această relaţie de corespondenţă cuvânt-obiect (/ subiect/ fenomen...) nu faci decât să muţi întrebarea de la „Ce este A?” ca şi cuvânt care arată/ numeşte ceva spre „Ce este acel ceva (desemnat/ asociat lui A)?”.

Şi aici, la acest nivel, vedem că acel ceva (CEVA) este la rândul său legat (în mod real, nu lingvistic – la nivel cosmologic, geologic, biologic, chimic, fizic, energetic etc.) de tot ceea ce este (în mod direct sau indirect) şi că astfel pentru a-i înţelege esenţa (ESENŢA) tu ar trebui să cuprinzi în tine infinitul (INFINITUL). Dacă vrei să înţelegi „albina”, trebuie să înţelegi deopotrivă şi „Absolutul” şi „Abstractul” şi „Adevărul”...

„Albina” („ALBINA”) există aşa cum este (printre altele) datorită „mediului” în care a apărut şi ea se manifestă multi-dimensional în cadrul lui: biologic, fiziologic, chimic, fizic, ecologic etc. Toate aceste dimensiuni se întrepătrund şi acţionează deodată (DEODATĂ) pentru a susţine în fiinţare ceea ce uneori unii numesc cu numele de „albină”. De aceea pentru a înţelege „albina” în esenţa ei e nevoie să „înţelegi” absolut tot ceea ce este.

Înţelegerea „ştiinţifică” a albinei delimitează, numeşte şi identifică legi şi tipare de manifestare care dau o cunoaştere „parţială” a „albinei” (mai mult sau mai puţin semnificativă din punct de vedere pragmatic şi/ sau teoretic), dar această înţelegere este nimic la scara Absolutului (în comparaţie cu absolut tot ceea ce este implicat în existenţa a ceea ce, uneori, unii numesc cu termenul de „albină”).

Viaţa este un profund mister pentru ea însăşi şi va continua să rămână aşa de-a pururi. Motivul? Ea nu e parţială, ci integrală – şi fiindcă Întregul este (relativ) infinit, viaţa este infinit schimbătoare. Dacă ar fi infinită şi statică (neschimbătoare), poate că (prin absurd), printr-un efort infinit în spaţiu şi timp, ar putea ajunge vreodată să se înţeleagă pe sine (deşi în această ipostază nu ar prea avea ce să înţeleagă sau cum să înţeleagă), dar cum ea e în continuă mişcare (din infinit spre infinit) ea nu se va putea înţelege cu adevărat nicicând, pentru că, printre altele, ea are prea multe de înţeles deodată şi apoi, pentru că, chiar dacă ar reuşi să cuprindă pentru o clipă infinitul cu înţelegerea sa, aceasta ar expira exact în clipa următoare – şi astfel înţelegerea căutată ar fi din nou doar parţială/ temporară.

Aceasta nu înseamnă însă că viaţa va înceta vreodată să încerce să înţeleagă, chiar şi parţial/ temporar, viaţa. Stă în natura ei ca atâta timp cât este aşa cum este (anume în mişcare repetată supusă unor uşoare variaţii date de combinatorici contingent-proximale) să încerce să „se înţeleagă” – să se răsplătească mereu cu noi şi noi „înţelesuri”, spre a nu i se mai părea drumul său de înţelegere ca fiind ceea ce este – anume o muncă în zadar...

Viaţa în esenţă se joacă cu înţelesurile sale (artistice, filosofice, psihologice, religioase etc.) şi înţelesurile se joacă cu ea, pentru că „A este D-ul care poartă cu sine sensul C spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B infinit!” – adică, fiindcă:

1. „A_bsurdul este D_rum-ul care poartă cu sine sensul C_cuvântului spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B_unului-simţ infinit!”

2. „A_bsolutul este D_ivin-ul care poartă cu sine sensul C_credinţei spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B_analului infinit!”

3. „A_bstractul este Dar-ul care poartă cu sine sensul C_onceptului spre a închide hermeneutic în destinul său adevărul B_inelui infinit!”

Concluzia? Haide zi, nu fi sfios(/oasă)!

– A este A, fiindcă tot ceea ce este este tot ceea ce este?

– Hm... Ok – merge şi aşa. Dar mai încearcă te rog!

– A este A, pentru că la nivel de formă este distinct (cel puţin sub câteva aspecte) de B şi de C?

– Şi asta merge. Dar mai încearcă!

– A este ceea ce este, pentru că B nu este ceea ce A este?

– Văd că te învârţi pe lângă principiile identităţii şi non-contradicţiei şi bine faci, că altfel nu ne-am mai înţelege deloc în comunicare... Dar ce altceva mai este A?

– A este viaţa?

– Aha... Te apropii – să ştii că eşti pe aproape stimabile(/ă)! Dar nu ai ajuns chiar unde trebuie. Haide deci, mai zi!

– A este... – nu te va mulţumi nici un răspuns, orice ţi-aş răspunde... – aşa e?

– Da aşa este... Viaţa nu se mulţumeşte cu nici un răspuns definitiv, dogmatic, absolut! Nu este în firea ei acest lucru!...

COPACUL VIEŢII

Să te întreb însă acum altceva:

– Este viaţa un copac? Are ea rădăcini, trunchi, crengi, frunze? Îşi ia ea seva dintr-un sol al vieţii şi apa dintr-un cer al ei? Este viaţa un copac?... Ce este un copac?... Pardon, am vrut să zic: „Ce este viaţa?”...

Iar dacă viaţa ar fi un copac, ce ar fi mai important la ea: rădăcinile, trunchiul, crengile, frunzele, florile, seminţele, solul, apa sau lumina solară? Unde se termină copacul cu adevărat? Care este esenţa lui? Şi unde se termină viaţa, care este substanţa ei fundamentală? Ce este viaţa până la urmă? Este ea un copac?... Da? Dar de ce nu ar fi o floare? Sau un fluture? Sau un gândac? Sau o piatră? Sau un munte?...

„Este!” („ESTE!”)... – câte sunt în „este”!... De fapt, în „este” este tot ce „este” că doar de aceea se numeşte „este” şi nu altfel...

– Dar ce este atunci „nu este”?, vei întreba poate tu. Ceea ce „nu este” oare este?

– Hm... Văd că vrei să mă atragi în aporii şi paradoxuri... Foarte bine, uite îţi voi face pe plac: „ceea ce nu este” este „ceea ce nu este”! Sau mai simplu: „Nu este” este „nu este”! – Deci „nu este” este (cumva)! E ciudat nu? – Chiar şi ceea ce nu este este!

– Cum se poate aşa ceva?, poate mă întrebi.

– Se poate, îţi răspund, şi nu e nici un paradox aici, fiindcă tot ceea ce este (scris, vorbit, arătat, gândit, simţit) este (cel puţin la nivel de scriere, vorbire, arătare, gândire, simţire)... Tot ceea ce este este – cel puţin într-un sens al lui „este” cules din infinitatea lui de sensuri potenţiale!

Astfel, ceva („X”, de exemplu) este pe un nivel/ sens sau mai multe, dar nu este (sau poate să nu fie) pe un alt nivel/ sens sau pe mai multe. De unde deducem că „este” este şi nu este în acelaşi timp... Dacă medităm puţin, vedem că „este” şi „nu este” (fiinţa şi nefiinţa/ neantul) pot să existe concomitent... Ele pot să se suprapună ontologic pe deplin, chiar dacă logic par că se exclud reciproc.

– De ce?

– Pentru că aşa cum am mai menţionat nu putem să delimităm în mod absolut unde se termină ceva şi unde începe altceva – şi, prin urmare, nu putem delimita în mod esenţial unde se termină „este” (fiinţa/ viaţa) şi unde începe „nu este” (nefiinţa/ moartea).

Astfel, uneori, unora li se pare că în fiecare „este” – particularizat sub un anume raport – este cel puţin un pic de „nu este” sub acelaşi raport.

– Nu se poate... Aceasta ar însemna ca o afirmaţie să fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi o negaţie a ceea ce se afirmă şi invers. Când ai afirma ceva, de fapt, ar însemna că-l negi pe acel ceva şi când ai nega ceva, ar însemna că-l afirmi... Când ai zice, de exemplu: „Eu citesc această carte (intitulată „Ce este viaţa?)” ai zice de fapt că: „Eu nu citesc această carte (intitulată „Ce este viaţa?)”!

– În cazul tău s-ar putea ca chiar aşa să fie: când citeşti aceste rânduri, exact în acel moment, tu de fapt să nu le citeşti, ci să le gândeşti, să le absorbi în tine, să le trăieşti în conştiinţă...

– Ha, ha... Păi asta e citirea – absorbţia de care ziceai şi nu poţi să o ai şi să nu o ai în acelaşi timp.

– Ba poţi – fiindcă tu nu ai reţinut/ absorbit/ trăit fiecare expresie citită – de exemplu, tu nu ai absorbit pe deplin în conştiinţa ta nici măcar pagina „citită” înainte de prezenta pagină. Dacă ai închide cartea chiar acum şi apoi ai încerca să notezi pe o coală de hârtie conţinutul ultimei pagini citite, ai vedea cu adevărat cât de puţin ai citit/ absorbit din ea în tine. Şi acest lucru este aşa, deoarece tu nu ai „citit-o”, ci doar ai trăit-o superficial, mai mult axat pe propria ta gândire şi citire interioară decât pe ceea ce scrie în această carte. Tu nu ai citit cartea aceasta – tu te-ai citit pe tine! Şi, prin urmare, „am citit”, în cazul tău, e egal cu „nu am citit”...

– Mă faci neatent/ă?... sau cum?

– Nu. Vai de mine!... Nu-mi permit... Îţi arătam doar cum poţi să citeşti fără a citi – cum poţi să citeşti şi să nu citeşti în acelaşi timp...

– Ştiu ce faci – tu subliniezi aici faptul că un cuvânt precum cel de „citire” sau cel de „eu” are multiple sensuri şi chiar mai mult de atât – că acelaşi sens stabilit ca atare (de exemplu, sensul de memorare, reţinere, înţelegere, parcurgere cu privirea, parcurgere cu gândirea etc.) are de fapt mai multe sensuri (implicit înglobate) în el...

– Exact...

– Mda... Trebuie să-ţi dau dreptate: orice sens are mai multe sensuri! Dar totuşi aceasta înseamnă că trăim în paradox continuu, în ambiguitate infinită, în nedeterminare ontologică, în hermeneutică indefinită...

– E... haide că exagerezi... Nu mai fi aşa tragic/ă în concepte... Înseamnă doar că un sens clar definit şi bine delimitat (sub un timp şi un raport bine precizat), tocmai prin această limitare determinată a sa, capătă automat sensuri infinite prin factorii (implicit şi inevitabil infinit relaţionaţi cu întregul) folosiţi pentru a-l delimita, pentru a-l clarifica.

După cum vezi şi tu, oricum am da-o tot în sens multiplu şi relativ rămânem – şi dacă îl delimităm şi dacă nu o facem. De multe ori, a afirma ceva este din această perspectivă (uni-multi-sens) şi a nega acel ceva. A constata o existenţă înseamnă deopotrivă şi a o nega – o dovadă conţine, de multe ori, în sine dovada care dovedeşte propria sa lipsă de capacitate de dovedire.

Când cineva afirmă identitatea „A = A”, el/ ea nu ne spune ce este „A” sau unde se termină el, ci doar că el este aşa cum este (ar fi fost culmea să fie altfel!).

El/ ea poate afirma apoi că „A e diferit de non-A”. Astfel, deşi nu s-a stabilit clar care sunt limitele lui A şi ale lui non-A, respectiv unde se termină unul şi unde începe celălalt, el/ ea poate susţine că totuşi A şi non-A sunt diferiţi.

Ne mai poate spune apoi că nu există un B care să fie în acelaşi timp şi A şi non-A, când este evident că acest B este, pentru că altfel nu ar putea să existe nici o legătură (logică sau de altă natură) între A şi non-A.

Prin urmare, datorită stabilirii arbitrare în existenţă a unor limite care de fapt nu există, se pot face deopotrivă şi diferenţieri artificiale şi identificări superficiale.

Dacă identitatea lui A se stabileşte doar în raport cu sine însuşi (fără nici o corelaţie cu non-A), ea nu are nici o relevanţă, fiindcă nici o identitate nu este parţială (ruptă din întreg). A este A, pentru că tot ceea ce este (A şi non-A (B şi C şi D ş.a.m.d.) deopotrivă) este ceea ce este. Identitatea lui A este dată de relaţia lui cu B, cu C, cu D... şi nu doar cu sine însuşi: A = A <-> B <-> C <-> D <-> E ... Deci „A = A şi non-A” şi, prin urmare, se pare că identitatea reală (nu fictivă) a lui A exclude contrazicerea lui definitivă şi irevocabilă cu non-A...

Nu putem şti dacă A e diferit de non-A, dacă nu avem un criteriu comun de apreciere/ discriminare aplicabil deopotrivă atât lui A, cât şi lui non-A. „Viaţa nu este X” este (de multe ori şi) „viaţa este X”, pentru că e uşor să găsim realităţi comune de manifestare specifice şi „vieţii” şi lui „X”.

Răspunsul brut la întrebarea „Ce este viaţa?” este „Viaţa este viaţă!”. Răspunsul tranşant este acela care spune că „viaţa fie este viaţă, fie nu este viaţă!”. Iar răspunsul reducţionist afirmă că „viaţa şi non-viaţa nu au nimic în comun: ori viaţa este viaţă, ori viaţa nu este viaţă.”

Reducţionismul ne-nuanţabil susţine astfel că nu poţi afirma şi nega în acelaşi timp şi sub acelaşi raport acelaşi lucru despre acelaşi obiect... E evident însă că poţi afirma acest lucru...

„Viaţa este X” înseamnă că punem un semn de identitate între viaţă şi X, că X = Viaţa. Dar este evident că viaţa nu poate fi egalată decât de ea însăşi şi că, prin urmare, oricare ar fi X (diferit de viaţă) viaţa este diferită de X (viaţa nu poate fi definită în mod definitiv şi integral prin nimic anume). Răspunsul instinctiv la întrebarea „Ce este X?” pare deci să fie „X este X!”...

„Viaţa nu este X” este totuşi altceva decât „viaţa este X”. Nu putem şi să îl aplicăm pe X şi să îl negăm pe X în relaţie cu viaţa – cum ar zice unii: ori e albă, ori e neagră – totuşi viaţa e mai mereu fie gri, fie colorată (şi doar foarte rar doar albă sau doar neagră)!

Cel care nu cunoaşte afirmările parţiale şi negările parţiale nu cunoaşte realitatea... „Viaţa este un copac!” este o afirmare parţială a laturii „arboricole” a vieţii. „Viaţa nu este un copac!” e o negare parţială a acestei laturi.

Orice propoziţie de experienţă afirmă parţial şi neagă parţial – ea nu poate afirma integral şi nici nega total ceva anume. Prin urmare, nici o propoziţie constatativă nu e completă. Atâta timp cât o propoziţie nu este doar o repetare absurdă a unuia şi aceluiaşi cuvânt ea spune mult mai mult decât că A = A. Atâta timp cât o propoziţie este formată din cuvinte diferite înlănţuite prin relaţii gramaticale specifice ea spune de fapt că A este (şi) non-A (de exemplu, că „Viaţa este un copac” sau că ea este „schimbare” etc.).

A afirma existenţa vieţii e, de multe ori, tot una cu negarea acestei existenţe: „viaţa există” înseamnă şi că „viaţa nu există”...

Cum stabilim că viaţa există? Mai întâi, trebuie să identificăm ceva pe care să o botezăm „viaţă” şi apoi să identificăm ceva pe care să o botezăm „existenţă” şi apoi să constatăm că „existenţa” şi „viaţa” au o legătură (de existenţă/ viaţă)...

Cum stabilim însă că „viaţa nu există”? Păi realizăm botezările de mai sus şi apoi zicem că nu este nici o legătură între ele (între „viaţă” şi „existenţă”), de exemplu, printre altele, „pentru că aşa avem noi chef”... – (Doar) În vorbe (logice sau nu) nimic nu poate fi „demonstrat” sau „infirmat”... Aici orice se poate afirma şi se poate nega relativ după bunul plac (e suficient să defineşti şi să redefineşti cuvintele implicate în discurs...). Poeţii ştiu cel mai bine acest lucru (poate un pic mai bine decât metafizicienii...).

Trăim deci în lumea definirii (ultime) imposibile, în lumea delimitării (definitive şi irevocabile) imposibil de efectuat...

Lumea este indivizibilă şi viaţa la fel. Orice cuvânt este orice cuvânt. Dacă ai impresia că, de exemplu, cuvintele din această propoziţie sunt distincte, te asigur că te înşeli (cel puţin parţial). Toate fac referire imediată la una şi aceeaşi realitate: discursul este o totalitate organică care nu se încurcă în cuvinte... Dar tu (probabil că) încă nu poţi pricepe acest lucru...

Nu dispera însă – poate că în curând vei reuşi să descoperi şi tu secretul cuvintelor – continuă se te întrebi „Ce este viaţa?” şi astfel poate vei înţelege la un moment dat că viaţa („Ce este viaţa?”...) poate să fie ceva („Ce este viaţa?”...) sau nimic („Ce este viaţa?”...), că poate să fie ce vrea ea („Ce este viaţa?”...), că poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp („Ce este viaţa?”...) şi în ceea ce este („Ce este viaţa?”...) şi în ceea ce nu este („Ce este viaţa?”...)... – doar când vei contempla pe deplin viziunea Întregului, vei ajunge să-i „înţelegi” părţile... Totul se va aşeza pentru tine doar în cadrul iluminatoriu al trăirii infinit integratoare...

Atunci nu vei mai avea (atâtea) întrebări, pentru că vei realiza că întrebările (cel mai adesea) sunt (doar) nişte întreprinderi stupide ale minţii rătăcite printre cuvinte fără substanţă (filosofice, religioase, psihologice, ştiinţifice sau de altă natură). Nu vei mai avea (atâtea) întrebări, pentru că (mai) toate răspunsurile esenţiale îţi vor fi evidente imediat – sunt relativ evidente (mai) toate răspunsurile (esenţiale) care pot fi date întrebărilor stupide ale minţii rătăcite – cum e, de exemplu, întrebarea „Ce este viaţa?”...

– Dar cum poate să fie „stupid” ceva atât de fundamental precum interogaţia profundă asupra naturii ultime a vieţii?, vei întreba tu.

– Ei, uite că poate... pentru tine însă se poate face o excepţie şi putem socoti că întrebarea menţionată este una „deşteaptă” şi „serioasă”, una necesară şi de dorit a fi pusă, mai ales dacă tu încă mai crezi în definiţii şi răspunsuri de vorbe alăturate întrebărilor de vorbe...

Răspunsurile viabile sunt răspunsuri de fapte, prin acte concrete, spre transformări palpabile imediate, la întrebări de aceeaşi natură.

Să nu uiţi însă că şi întrebările metafizice, că şi interogaţiile filosofice sunt extrem de palpabile şi de concrete, sunt la fel de ancorate în fapte şi acte ca orice alte întrebări... mai ales pentru cei care au atins maturitatea necesară pentru a putea să şi le pună în mod serios.

Aceasta nu înseamnă însă că ei trebuie să îmbătrânească cu ele în minte... orice are o limită şi un sens: întrebarea „Ce este viaţa?” şi „Calea Întrebării” ce o susţine în practică de concentrare are sens, dacă te duce la trăirea „vidului lingvistic”, la mai buna înţelegere a realităţilor indefinibile care pătrund abisal întreaga fiinţă...

Tu eşti invitat/ă deci să simţi direct, cu putere şi intensitate maximă Răspunsul Ultim la această întrebare... Doar când îl vei afla pe acesta, vei putea depune mărturie că Drumul Întrebării are sens... până atunci el nu are sens şi nici nu poate să aibă...

Întrebarea „Ce este viaţa?” este deci chemată să cocheteze în tine cu jocurile de vorbe, dar nu din plictiseală şi nici din dorinţa de a-ţi pierde vremea, ci din nevoia de a-ţi arăta, puţin câte puţin, adevărul despre limitele gândirii conceptuale, ale raţiunii, ale percepţiei, ale cunoaşterii, ale înţelegerii, ale conştiinţei...

VISUL VIEŢII ŞI VIAŢA VISULUI

Dacă stai să te gândeşti, s-ar putea să-ţi pară uneori că viaţa este (precum) un vis: că este lipsită de consistenţă şi conţinut stabil, că este angrenată aleator în jocuri de lumini şi umbre, în jocuri de sunete şi imagini care devin irelevante la trezire, deşi păreau destul de importante în vis. Şi s-ar putea uneori să crezi că rolul pe care îl joacă pentru vis trezirea din vis îl joacă pentru viaţă trezirea din viaţă – moartea sau conştiinţa conştiinţei onirice a vieţii...

Mulţi s-au întrebat: „Ce este viaţa?” Şi mulţi au răspuns acestei întrebări astfel: „Viaţa este un vis!” („VIAŢA ESTE UN VIS!”). Dar este ea un vis oarecare (printre multe alte vise posibile sau reale) sau ea este Visul (VISUL)? Este ea un vis din care cel care-l trăieşte se poate trezi sau este un vis fără de sfârşit, un vis infinit: un vis fără de trezire?

Viaţa ca vis lipsit de trezire poate părea o teorie viabilă, fiindcă trezirea din viaţă (sfârşitul vieţii-vis) nu e posibilă atâta timp cât viaţa încă există. Iar atunci când ea se termină, nu mai are cine să se trezească din el.

Trezirea din viaţă, prin similitudine cu trezirea din vis, mai ridică apoi o problemă, anume: oare atunci când un vis se termină, un altul începe? (Şi astfel ceea ce părea a fi trezire este, de fapt, adormire – într-un nou vis?)... Dacă trezirea din viaţă este doar adormirea spre visare a unei alte vieţi?...

– Dacă viaţa este un vis, nu putem şti, vei zice tu, pentru că nu avem repere – ştim că am visat doar după ce visul s-a încheiat – vom putea şti deci că viaţa a fost un vis doar după ce visul ei îşi va găsi încheiere...

– Aici ai un pic de dreptate – dar nu e doar aşa cum zici tu – noi putem şti că visăm şi în timp ce visăm – putem şti că viaţa e un vis şi înainte ca ea să-şi găsească încheiere. Secretul acestei conştientizări constă în atenţia fixată, centrată, captată în concentrare neclintită pentru o perioadă mai îndelungată de timp în una şi aceeaşi direcţie.

Visul/ viaţa zburdă încoace şi încolo, nicicând stând locului, nicicând oferind un moment rezonabil de răgaz şi reflecţie – aceste momente le putem afla însă prin oprire din mişcare, din agitaţie, din rătăcire – prin concentrarea continuă pe un detaliu oarecare al visului/ vieţii. În scurt timp vom vedea astfel cum visul-vieţii se destramă, cum magia lui apune şi voalul care îi ascunde goliciunea dispare. Visul/ viaţa pot continua doar atâta timp cât se află în mişcare frenetică, în transformare neîntreruptă.

Centrarea, con-centrarea destabilizează însă visul/ viaţa şi îl/ o relevă ca fiind lipsit/ă de consistenţă, arătând percepţiei celui trezit din/ în vis/ viaţă insignifianţa frământărilor şi problemelor cu care el – visul şi ea – viaţa îl tentează necontenit spre identificare de fiinţă...

Viaţa visului este visul vieţii... Şi nu poate fi o vieţuire de vis mai palpitantă şi mai vie decât visul numit viaţă.

Visul nu trece în viaţă, pentru că nu vieţuieşte prea mult trecerea în vis – şi nu trece viaţa în vis, pentru că ea nu se visează suficient ca fiind o trecere/ petrecere trecătoare.

Viaţa se visează totuşi, uneori, ca fiind o ieşire din vis – ea visează că ar putea fi (şi) o plecare din vorbe şi versuri, din atingeri şi şoapte, din strigăte şi lacrimi, din forme şi plăceri, din culori şi spaţii, din contururi şi nuanţe, din istorii şi gusturi, din povestiri şi esenţe de formal...

Simţul e viaţa, percepţia este visul, dar nu orice simţ şi nu orice percepţie, ci doar simţul vieţii şi percepţia visului luate împreună şi intuite simultan în aceeaşi conştiinţă.

Simţul vieţii şi percepţia visului (odată suprapuse) nasc, în realitatea care le experimentează contopirea, simţul visului şi percepţia vieţii – mai precis, visul ca viaţă şi viaţa ca vis. Dar nu e o percepţie/ simţire precum a unuia care mai caută o trezire din vis şi o finalitate ultimă în viaţă. Nu! Pentru el acestea sunt doar vise şi vieţi care pot fi trăite direct fără intermedierile stânjenitoare ale unor frământări inutile şi ale unor întrebări fără noimă. Vise şi vieţi de schimbare continuă şi de nemişcare perpetuă...

Când viaţa şi visul se suprapun, când între ele se încheagă o relaţie nebună de iubire, când între ele nu mai sunt intimităţi de explorat şi pătruns, când întrepătrunderea lor sexuală este completă şi maximală, viaţa prinde vis şi visul prinde viaţă. Atunci ajungem la trezirea din umbra visului fără de viaţă şi din amărăciunea vieţii fără de vis.

Iubirea viselor şi a vieţilor nu poate să nască decât vise pline de viaţă, de conţinut, de contur, de realitate, vise care stau ontologic mărturie pentru propria lor existenţă şi care se aduc singure chezăşie pentru propria lor fiinţare – vise care îşi sunt lor înşile auto-suficiente şi care nu mai caută în afara lor mărturii şi puncte de sprijin pentru a-şi fundamenta realitatea specifică, pentru a-şi afirma pe deplin viaţa şi pentru a-şi trăi la maximă intensitate visul.

Aceste vieţi ştiu că cel care nu-şi trăieşte visul ca şi cum doar el ar fi – anume ca şi cum nu ar mai fi nimic în afară de el – adică complet absorbit în pulsul viu al fluxului de acum-aici al visului – acela nu cunoaşte nici viaţa şi nici visul precum ar putea să o facă. Dar aceste vieţi mai ştiu de asemenea că cel care îşi trăieşte visul ca şi cum el nu ar fi – anume, ca şi cum ar mai fi şi altceva în afara lui şi dincolo de el – adică detaşat şi întrebător, sceptic şi cercetător faţă de vis şi faţă de viaţă – acela cunoaşte şi viaţa şi visul şi sub forma lor aparent paradoxală, sub forma lor „exotică” şi expansivă deopotrivă – anume viaţa ne-visului şi visul ne-vieţii. Ele trăiesc astfel viaţa în substratul ei fundamental a-formal (de dincolo de formele trecătoare ale visului), în esenţa ei specifică conştientizării a-numeale (de dincolo de nume) caracteristică substratului a-lingvistic al vieţii.

Nu visul vieţii este cel care visează viaţa visului, ci visul ne-vieţii este cel care amăgeşte viaţa spre ţinta trăirii ne-visului – ca viaţă a ceea ce este lipsit de vis şi de visare.

Şi această amăgire ar fi de blamat şi de ocolit, dacă în ea nu s-ar găsi un sâmbure de vis şi de viaţă deopotrivă – sâmburele vieţii lipsite de vis şi sâmburele visului lipsit de viaţă – viaţa fără direcţie şi visul fără conţinut – sâmbure care poate să crească spre răsărire şi dezvoltare (în cel care se întreabă „Ce este viaţa?”) şi se poate împlini pe sine în maturitatea prezenţei actualizate specifice lipsei de vis (pentru că e lipsit de viaţă) şi a lipsei de viaţă (pentru că e lipsită de vis)...

Viaţa şi visul par astfel să se co-genereze în fiinţă: viaţa caută visul şi visul caută viaţa, iar când se întâlnesc, se privesc în ochi cu patimă, se sorb din priviri, se îmbrăţişează şi se contopesc – plâng de bucurie: viaţa şi-a regăsit visul şi visul şi-a întâlnit viaţa...

Vai de viaţa care nu-şi trăieşte visul! În ea întâlnirea aceasta nu se poate produce şi visul său nu poate să prindă viaţă: nu din cauză că ar fi lipsit de viaţă, ci pentru că este lipsit de viaţă cu vise. Doar visul vieţii cu vise şi viaţa visului cu viaţă poate surâde inimii care înţelege în adâncul său că viaţa şi visul nu sunt unul şi acelaşi lucru, dar nici realităţi fundamental diferite.

Nu de distincţii prea clare duce lipsă visul vieţii lipsite de visele specifice vieţii viselor cu viaţă, ci de contopiri poetice înălţător afirmate spre înmiresmarea beatifică emanată din visului vieţii pline de viaţă care se recunoaşte pe sine cu entuziasm în viaţa viselor pline de vise despre viaţă.

Visul cu vise de viaţă visătoare şi viaţa cu vise de vis nu sunt deziderate vagi şi trăiri deşarte, ci sunt tot ceea ce poate fi mai frumos în visul cu vise şi în viaţa cu viaţă. Ele sunt astfel, nu pentru că visul lipsit de vise şi viaţa fără de viaţă ar fi neapărat o imposibilitate logică, ci pentru că, atunci când tu te întrebi „Ce este viaţa?”, presupui subliminal că ea este ceva mai mult, nu doar decât ceea ce era înainte de a începe să te întrebi despre ea; nu doar decât ceea ce este acum când te întrebi deja despre identitatea ei, ci chiar mai mult decât ceea ce ea va fi atunci când (teoretic) vei găsi (şi tu) răspunsul „ultim” la această întrebare.

Această presupunere a existenţei transcendente – acest „ceva mai mult” decât viaţa actuală şi decât visul prezent este ceea ce se poate numi viaţă a visului de dincolo de visarea vieţii – presupunând că acest „dincolo” nu este o simplă amăgire venită doar din combinarea de cuvinte fără substanţă...

Dacă tu te întrebi „Ce este viaţa?”, atunci visul tău („Ce este viaţa?”...) se apropie de sfârşit („Ce este viaţa?”...) şi viaţa („Ce este viaţa?”...) aşa cum o ştiai până acum („Ce este viaţa?”...) se apropie de finalitate („Ce este viaţa?”...).

Teme-te dar şi te înspăimântă! Dacă vei afla răspunsul la această întrebare, viaţa de până acum îţi va părea ca şi cum nu ar fi fost: ea îţi va deveni instantaneu vis, iar visul trezirii din ea îţi va deveni instantaneu realitate...

Poate că ar fi deci momentul să te opreşti din visul acestei întrebări („Ce este viaţa?”...) şi din viaţa acestei interogaţii („Ce este viaţa?”) până nu este prea târziu – până când nu se vor cutremura din temelii şi viaţa („Ce este viaţa?”...) şi visele tale („Ce este viaţa?”...) – atunci când visul întrebării („Ce este viaţa?”...) va sfârşi pentru totdeauna viaţa răspunsurilor...

Fiindcă odată ce întrebarea („Ce este viaţa?”) va pieri din câmpul conştiinţei tale în momentul în care îşi va întâlni Răspunsul şi viaţa (întrebării) şi visul (răspunsului) vor pieri deopotrivă şi nu se vor mai naşte în veci pentru tine în formele iluzorii pe care acum tu le consideri întemeiate şi ne-amăgitoare. Realităţile distincte şi clar delimitate (de cuvinte) pe care tu acum crezi că le cunoşti, în trăirea integrală ce vine în clipa Trezirii, se transfigurează fundamental – din acel moment viaţa şi visul devin una: viaţa devine vis şi visul devine viaţă!... Visul vieţii „neiluminate” devine amintire îndepărtată, iar viaţa visului de „trezire” devine constatare imediată...

AMINTIREA, PREVIZIUNEA ŞI CONSTATAREA

La o primă vedere, amintirea apare ca fiind indisolubil legată de trecut – de un trecut venit a se reactualiza în prezent. Şi astfel se face că foarte rar amintirea este legată de viitor, deoarece instinctul intelectual ne spune că nu putem să ne amintim ceva ce încă nu s-a întâmplat.

Dar oare nu putem găsi nici o similitudine între amintire şi previziune? Oare nu sunt, de exemplu, ambele decât nişte aproximări (a ceea ce s-a întâmplat, respectiv a ceea ce urmează să se întâmple)?

În amintire nu vedem trecutul – nu îl percepem ca fiind la fel de real şi de palpabil ca atunci când l-am perceput în trecut ca fiind prezent. În amintire doar îl aproximăm – îi dăm un contur destul de difuz, în care detaliile tind să dispară din peisaj alunecând subtil în uitare şi ne mai atrag atenţia doar câteva aspecte selectate relativ contingent din ansamblul integral al actului prezent-trecut şi aduse prin repetare şi înflorire imaginativă la rangul de icoane simbolice pentru percepţia vie a acelui prezent-trecut, acum lăsat să se retragă diafan în umbra estompată a timpului pierdut pentru totdeauna.

Icoanele simbolice, aspectele selectate şi considerate semnificative pentru un anumit moment al vieţii din trecut capătă acest statut doar prin repetare de viaţă, prin reactualizarea lor succesivă (cu transformările şi metamorfozele de rigoare) în diverse clipe ulterioare de timp. Amintirea unui eveniment specific unui prezent-trecut oarecare devine astfel uneori cu atât mai fascinantă şi mai interesantă cu cât se învecheşte mai mult, cu cât ea este reluată spre amintire-repovestire de mai multe ori. Aspectele care nu se reiau şi nu se reactualizează în momente succesive de prezenturi-trecute nu pot deveni amintiri.

La fel se întâmplă şi cu previziunile/ premoniţiile – ele devin cu atât mai consistente, mai vii şi mai convingătoare cu cât sunt reluate spre previzionare-repovestire de mai multe ori, în diferite momente de prezenturi-viitoare.

Amintirile şi previziunile vieţii, astfel reluate şi puse ca puncte de reper conştiinţei, ghidează acţiunea fiinţei pe axa spaţio-temporală a prezentului continuu dinspre prezentul-trecut prin prezentul-prezent spre prezentul-viitor...

Ce este atunci viaţa? Este ea o amintire? Sau o previziune? Sau e pur şi simplu o constatare/ percepţie directă şi continuă a veşnicului Aici-Acum (şi nu a lui atunci-acolo sau a lui atunci-aici)?...

Dar atunci nu există oare o suprapunere între amintire şi previziune? Poate fi oare previziunea o amintire şi amintirea o previziune?... Oare expresia „istoria se repetă” nu ne spune că amintirea este o previziune? Şi ce ne spune formularea „cine nu-şi cunoaşte istoria este condamnat să o repete” decât că previziunea este o (re)amintire?

Să fie deci posibil ca pentru a ne aminti trecutul să trebuiască de fapt să privim în viitor? Respectiv ca pentru a ne vedea viitorul să trebuiască doar a ne uita în trecut?

În această constatare este o oarecare oază de luciditate, chiar dacă, de multe ori, ea apare ca fiind un pic cam forţată. Nu însă foarte forţată, deoarece este evident că amintirea a fost odată o previziune şi că previziunea (corectă sau greşită) va (putea) deveni ulterior o amintire... Previziunea vieţii se metamorfozează în amintirea ei prin intermediul constatării – şi tot prin ea se produce şi transformarea contrară. Prin urmare, în principiu, orice viaţă/ trăire, la scară atemporală, este în acelaşi timp şi amintire şi constatare şi previziune: ne amintim previziunea, constatăm amintirea şi prevedem constatarea...

Pe nesimţite, prin jocul magic al clipei prezente, prezentul-trecut trece în prezent-prezent şi apoi în prezent-viitor şi invers – plimbarea pe axa orientativă a timpului este o constantă a conştiinţei. Se poate astfel spune că cel care îşi aminteşte prevede trecutul (ce va fi să fie), că cel care constată vede trecutul (ce încă mai este) şi că cel care previzionează revede viitorul (care a fost odată).

Pentru că tot timpul trecutul devine viitor şi viitorul trecut, amintirile devin mereu previziuni şi previziunile amintiri: amintirea vieţii prevede viitorul ce-i vine din urmă, iar previziunea ei constată trecutul pe care ea îl lasă în faţă.

În jocul atemporal şi în schimbarea inevitabilă a reperelor timpului între ele, se produce fenomenul vieţii în timp, ca o reflexie palidă a realităţii specifice fenomenului vieţii în spaţiu.

– Ce prevede deci viaţa pentru sine şi ce-şi aminteşte ea despre ea?

– Mai mereu, mai nimic...

Viaţa găseşte, de obicei, o mare bucurie în amnezie (refuzând să-şi bată capul cu trecutul – pentru că e trecut – expirat) şi în a-profeţie (refuzând să-şi prindă mintea cu viitorul, fiindcă nu este convinsă de probabilitatea/ atractivitatea lui şi nici nu va fi vreodată) – viaţa se regăseşte deci cel mai bine pe sine în contemplarea prezentului, a prezentului-prezent, a acelui punct de reper care rămâne constant în conştiinţă, trimiţând aproximări orientative spre prezentul-trecut şi/ sau spre prezentul-viitor – fără însă a se sinchisi prea tare de ele – nu pentru că ele nu ar putea fi importante, ci pentru că ele nu sunt...

Unii ar zice astfel că trecutul a fost, prezentul este şi viitorul va fi... Dar reflecţia profundă ne arată că, mai degrabă, trecutul va fi, prezentul a fost şi viitorul este: acum, ... acum, ... acum – mai ales cel de al treilea „acum” cu siguranţă este mai în viitor decât primul – dacă nu cumva (deja) a devenit şi el trecut...

Timpul nu este şi nici nu poate fi un punct de reper pentru viaţă – nu este, pentru că nu poate fi nici măcar pentru sine un punct de reper... Cum să fie atunci aşa ceva pentru altcineva sau pentru altceva?

Aminteşte-ţi deci viitorul, contemplă-ţi acum trecutul şi prevesteşte-ţi în prezent viaţa spunându-mi:

– „Unde este viaţa?” Şi mai ales „Ce este ea?”... Este ea în timp sau în afara lui? Poate fi în afara lui? Poate cineva să-şi uite trecutul, să-şi ignore viitorul (nereacţionând, de exemplu, la necesităţi şi dorinţe) şi să nu mai trăiască prezentul (ignorând prezenţa lui prin ignorarea stimulilor pe care el îi găzduieşte în sine) – cel puţin pentru o vreme? Se poate experimenta această ieşire din timp, această evadare din amintiri, din constatări şi din previziuni?

Eu îţi spun: Da! Se poate! Întrebarea „Ce este viaţa?” te va duce acolo – când vei fi pregătit să faci şi tu saltul dincolo de amintire, constatare şi previziune – în a-temporal şi în a-spaţial – în trăire pur şi simplu... în Viaţă!

Atunci amintirile îşi vor pierde conturul, constatările îşi vor lepăda patimile şi previziunile îşi vor uita tentaţia.

Viaţa pur şi simplu, dincolo de cuvinte, de gesturi şi de minte, nu cunoaşte nici previziune, nici amintire, nici constatare – se cunoaşte, se recunoaşte şi se va cunoaşte doar pe sine...

Pentru fiinţa ajunsă la limanul Drumului Întrebării axa temporală devine o variabilă opţională – cel eliberat de întrebări (şi răspunsuri), dacă priveşte în trecut, îşi vede viitorul, dacă priveşte în viitor, îşi vede trecutul şi dacă stă pur şi simplu liniştit, fără efort în prezent, le vede pe toate trei deopotrivă ca simple faţete amăgitoare ale unuia şi aceluiaşi lucru: Viaţa!

Omul eliberat de timp creează viitorul, pentru că nu mai este înlănţuit nici de trecut şi nici de prezent. Concentrat pe viitor el transformă şi trecutul şi prezentul în viitor şi astfel viitorul devine pentru el prezent şi, de multe ori, chiar trecut. El este cel care merge înainte – ante-mergătorul, deschizătorul de drumuri şi cărări – cel ieşit din timp pentru a pune timpul pe o nouă direcţie...

Omul eliberat de timp creează trecutul, pentru că nu mai este furat nici de amăgirile prezentului şi nici de iluziile viitorului – astfel, el ştie să vadă în trecut chiar şi ceea ce nu a fost niciodată în el – el ştie că trecutul este doar cel pe care ni-l facem în prezent păşind spre viitor cu relaxarea lipsită de griji a celui care trăieşte în trecut-prezent-viitor şi, mai ales, în viitor-prezent-trecut.

Odată „lipsit de timp” sensul lui nu mai (prea) contează – ce mai contează dacă orientăm poveştile dinspre trecut spre viitor, dinspre prezent spre viitor sau dinspre viitor spre prezent şi trecut? Oare nu rămân ele tot poveşti?

Ce mai contează un amărât de punct temporal (/temporar) de reper pentru o fiinţă care vieţuieşte în „eternitate”? Care este trecutul şi care este viitorul eternităţii? Aceasta nu cunoaşte aceste cuvinte! Iar pentru cel care trăieşte, măcar şi pentru o clipă, gustul abisal al eternităţii timpul nu mai este decât o glumă proastă cu care viaţa îşi încarcă în mod (relativ) inutil conştiinţa...

Amintirea timpului duce conştiinţa vieţii în orizontul transformării – percepţia eternităţii o scoate din el...

Viaţa vine şi pleacă, dar mai ales stă – vine să stea şi pleacă să stea – pentru că nu poate să meargă cu adevărat decât ieşind din timp – ca să stea (mereu) în eternitate de atemporal.

Nu vine timpul la viaţă şi nici viaţa nu merge la timp: totuşi timpul se întâlneşte cu viaţa doar ca viaţa să poată vedea în el şi, mai ales, dincolo de el ceea ce este, a fost şi va fi – reflexia constantă a vieţii în orizontul etern al existenţei atemporale...

INTERIORUL ŞI EXTERIORUL VIEŢII

Amintirea trăirii vieţii din vis, prin similitudinile ei perceptive cu constatarea trăirii vieţii din veghe, ridică problema existenţei unui exterior al eului/ sinelui şi a unui interior al lui. Această problemă izvorăşte din constatarea că ceea ce ne apare ca fiind exterior eului/ sinelui în vis pare a fi interior lui în starea de veghe. Zicem atunci că eul a visat – că el a trăit într-o lume interioară lui, creată (conştient şi/ sau inconştient/ subconştient) de el, deşi acest eu poate jura pe ce are el mai scump că în trăirea interioară caracteristică visului el percepea cu claritate şi în mod distinct un exterior specific – percepea ca existând ceva în afara lui...

Acest lucru se întâmplă, deoarece eul (în vis fiind) se identifică doar cu o parte a câmpului său perceptiv – anume cu partea care îi este evident că o controlează la voinţă – anume „corpul său” (din vis) sau psitruvisul (PSITRUVISUL) său (trupul şi psihicul pe care şi-l percepe ca atare în vis fiind¹). Ceea ce voinţa lui controlează (respectiv pare a controla) în mod direct, nemediat, îi apare ca fiind „interiorul” („INTERIORUL”) său. Ceea ce eul (pare că) nu poate controla la simpla sa voinţă/ dorinţă este considerat ca fiind „exteriorul” („EXTERIORUL”) său, ca fiind în afara sa.

Acest „în afară” („ÎN AFARĂ”) există deci implicit pentru eu/ sine atâta timp cât voinţa sa nu se reflectă nemijlocit şi imediat în modificarea drastică şi vizibilă a formelor şi mişcărilor specifice lui „în afară”. Lucrurile „exterioare” eului/ sinelui sunt lucrurile asupra căruia el nu-şi poate extinde voinţa în mod nemediat şi imediat. Lucrurile „interioare” lui sunt cele pe care el le poate modifica drastic la simpla sa voinţă. Conştiinţa eului/ sinelui împarte deci mereu realitatea în lucruri/ fenomene/ manifestări dependente în mod imediat de voinţa sa (lucrurile sale „interioare”) şi lucruri (aparent) independente de voinţa sa (lucrurile „exterioare”)...

Odată conştientizată această distincţie de voinţă, existenţa lucrurilor „exterioare” este evidentă, distinctă şi incontestabilă (chiar şi în cadrul unui vis conştient – în care visătorul conştientizează că el poate controla conţinutul visului într-o oarecare măsură – chiar dacă nu-l poate controla în întregime). Existenţa „exteriorului”, a acelui „în afară” specific visului se arată a fi o iluzie care pare a se dovedi ca atare la trezire. Totuşi aceasta este doar o aparenţă: „în afară” există şi în câmpul perceptiv specific stării de vis şi în câmpul perceptiv specific stării de veghe – de fapt, întotdeauna când există conştiinţă de sine, există automat, în mod implicit, şi conştiinţa unui „în afară” de sine, a unui altceva decât el, a unor „lucruri” exterioare „sinelui”.

Prin urmare, „în afară” există mereu pentru eu/ sine chiar şi atunci când el apare „înăuntru” (în „interior”) – atunci el este un „în afară” existent „înăuntru” care totuşi rămâne în esenţa sa situat „în afară”. Acest exterior, acest „în afară”, indiferent de forma concretă pe care o ia, este o evidenţă pentru toată lumea şi, prin urmare, nu trebuie demonstrat. Fie că vorbim de în afara înăutrului sau de în afara lui în afară – „înăuntru” şi „în afară” există distincte tot timpul cât conştiinţa de sine, respectiv de altceva (decât sine) există.

Înăuntrul lui în afară şi în afara lui în afară se plasează astfel pe teritoriul vieţii ca interior al exteriorului şi, respectiv, ca exterior al exteriorului. Fiecare interior are exteriorul său (altfel nu s-ar putea defini şi recunoaşte ca fiind ceea ce este) şi fiecare exterior are interiorul său corespondent.

Existenţa interiorului şi exteriorului specific oricărei clipe de conştiinţă perceptivă este o evidenţă pentru eu/ sine/ tine/ mine. Această evidenţă nu mai trebuie deci demonstrată ca fiind existentă – chiar dacă uneori vorbim de un interior împărţit la rândul său într-un interior–interior şi un interior-exterior (cum e cazul visului, de exemplu) – în ambele cazuri vorbim de un interior care implică imediat un exterior specific – şi, de aceea, repet că existenţa lui „în afară” este evidentă.

Chiar dacă vorbim apoi de un exterior împărţit, la rândul său, în exterior-interior (interiorul presupus sau constatat al ceea ce este perceput ca exterior pentru sine/ mine/ tine), respectiv în exterior-exterior (exteriorul lăsat momentan fără interioritate) în ambele cazuri existenţa exteriorului (lui „în afară”) este o evidenţă pentru sine/ tine/ mine.

Din această perspectivă, cei care susţin că existenţa exteriorului nu poate fi demonstrată, este evident că, pe de o parte, aberează (fiindcă exteriorul este evident) şi, pe de altă parte, au dreptate (pentru că ceea ce este evident, în general, nu mai poate şi nici nu mai trebuie demonstrat).

Şi într-un caz şi în celălalt ei ridică semnul de întrebare nu cu privire la existenţa distinctă a unor interioare şi a unor exterioare, ci în legătură cu numărul lor. Ei practic se întreabă dacă ceea ce pare ca fiind exterior în percepţia evidentă specifică visului nu este de fapt interior în percepţia evidentă specifică stării de veghe. Ei apar astfel a se întreba dacă conştiinţa de sine din veghe este singura responsabilă, în mod concomitent, şi de conştiinţa alterităţii (a tot ceea ce este diferit de sine) din vis şi de conştiinţa sineităţii din vis – adică, dacă un complex interior–exterior este generat doar de un simplu interior...

Adevărul este însă că conştiinţa de sine (interiorul) din veghe nu există fără conştiinţa alterităţii (exteriorul) din veghe şi, prin urmare, ceea ce generează complexul interior-exterior din vis nu este doar interiorul din veghe, ci complexul unificat specific interiorului-exterior din veghe.

Prin urmare, în afară şi înăuntru se susţin reciproc în existenţă pe diferite planuri de conştiinţă şi le generează (împreună) pe fiecare dintre acestea.

Aşadar: „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”). Şi, mai ales, unde se desfăşoară ea: în afară (în exterior) sau înăuntru (în interior)? Evident în ambele – fără priorităţi şi fără exclusivisme. Ea se întinde peste tot câmpul conştiinţei (prin toate complexele interioare-exterioare specifice pe care ea le generează în existenţă).

În gândire şi în percepţie nu poate fi gândit/ perceput un interior fără exterior, dar putem totuşi concepe o întrepătrundere infinită a acestora (tinzând chiar, în esenţa lor, spre indistincţie). Realitatea întrepătrunderii intime a acestor două aspecte este o trăire palpabilă pentru cel care accede la Răspunsul Ultim al întrebării „Ce este viaţa?”, pentru cel care pornind pe Calea Întrebării îşi atinge ţelul...

Când interiorul şi exteriorul (deşi evident distincte) nu mai apar conştiinţei ca fiind dogmatic diferenţiate, viaţa trăieşte în integralitatea fiinţei desfăşurate concomitent, nu bidirecţional (şi spre interior şi spre exterior), ci omnidirecţional (în infinitul perceptiv şi aperceptiv al trăirii integrale şi integratoare specifice fiinţei şi fiinţării totale...).

LUMEA ŞI VIAŢA.

ORIGINEA LUMII ŞI ORIGINEA VIEŢII

Care este deci sfera de întindere a vieţii? Se identifică oare lumea cu viaţa şi viaţa cu lumea? Are sens lumea în lipsa vieţii sau viaţa în lipsa lumii? Şi dacă este o relaţie de cauzalitate liniară între lume şi viaţă, care a fost prima: lumea sau viaţa? Viaţa a generat şi generează lumea sau lumea a generat şi generează viaţa? Cine are prioritate şi pe cine vom pune mai presus: lumea sau viaţa?

Astfel întrebarea „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”) lasă uneori impresia că este totuna cu întrebarea „Ce este lumea?” („CE ESTE LUMEA?”) – şi uneori chiar aşa este – cele două se suprapun până la confundare pentru o minte absorbită total în reflecţie metafizică asupra fundamentelor prime ale realităţii.

Şi ai putea completa chiar tu aici:

– Aşa e! Cine s-ar întreba ce este lumea, dacă nu ar fi viaţa? Întrebarea „Ce este lumea?” nu ar avea nici o relevanţă într-o lume lipsită de viaţă (pentru simplul fapt că nu ar fi pusă niciodată).

– Ai dreptate, relativ... Dar vezi tu: de multe ori, oamenii şi-au imaginat că poate fi o lume fără viaţă care să-şi pună o astfel de întrebare – acestei lumi ei i-au zis „lumea morţilor” („LUMEA MORŢILOR”). Şi chiar dacă au mai îndulcit expresia aceasta prin înlocuirea cuvintelor „mort”/ „morţilor” cu cele de „suflet”/ „sufletelor” sau „spirit”/ „spiritelor”, ceea ce au făcut aceşti spiritişti a fost să împartă viaţa în două: în viaţa vieţii şi viaţa morţii sau în viaţa „minţii” şi viaţa „trupului”; în viaţa „sufletului”/ „spiritului” şi viaţa „corpului”; în viaţa energiei-informaţie şi viaţa „materiei” ş.a.m.d. Ei nu au realizat că viaţa (aşa cum o ştim noi) e doar una şi că fiecare din extremele pomenite mai sus nu poate exista fără cealaltă: unde e una e şi cealaltă; unde una nu e, nu e nimic...

Pe principiul acestei împărţiri superficiale a vieţii în două, ei pot împărţi şi lumea în două: lumea vieţii şi lumea morţii, lumea celor vii şi lumea celor moarte. Ei nu văd (sau nu vor să vadă) viaţa din moarte şi moartea din viaţă – nu vor să vadă viaţa integrală, lumea aşa cum e ea: mereu unită metafizic, dincolo de contrariile aparent opuse.

Dacă viaţa nu ar fi lumea şi lumea nu ar fi viaţa, atunci poţi şti cu siguranţă că nici lumea nu este şi nici viaţa nu este – dar aceasta ar însemna că tu nu eşti nici (din) lume şi nici (din) viaţă! Că tu ai fi altceva decât lumea şi altceva decât viaţa!

– Altceva?

– Da... Altceva... Şi să zicem că e posibil... Dar te întreb: ce anume? Ce sau cine eşti tu, dacă nu eşti lume, dacă nu eşti viaţă? Şi mai ales te întreb „Ce este viaţa?”, dacă tu nu eşti viaţă?

Nu te grăbi să-mi răspunzi: s-ar putea astfel să nu-mi înţelegi întrebarea – e o întrebare ce încorporează trimiteri subtile spre deschideri infinite... Nu te grăbi deci să o reduci la o simplă întrebare pe care să o închizi brutal cu un (singur) răspuns...

Aşadar, dacă viaţa este în lume şi lumea este în viaţă, ce ne spune acest lucru despre originea lumii şi a vieţii?

Ne spune, printre altele, că viaţa şi lumea au apărut şi vor apărea concomitent împreunate în una şi aceeaşi realitate – în realitatea care are o proprietate ciudată, observabilă prin percepţie directă (dincolo de cuvinte, de întrebări şi de răspunsuri) – anume, aceea că în ea lumea şi viaţa, chiar dacă par că apar, ele, de fapt, nu apar, ci sunt dintotdeauna sau măcar creează iluzia că ar fi aşa (într-o manieră intuitivă destul de convingătoare).

Pentru cel care trăieşte spontan în eternitate problema originii nu este o problemă, ci o glumă de care el nici măcar nu râde – doar zâmbeşte uşor cu infinite înţelesuri...

Şi de ce nu ar zâmbi? Pentru el, el este lumea, el este viaţa – limitele acestora sunt limitele sale – viaţa sa se sfârşeşte acolo unde se sfârşeşte viaţa; lumea sa se sfârşeşte acolo unde se sfârşeşte lumea – şi în afară de această lume infinită şi de această viaţă infinită, nu este o altă lume şi o altă viaţă... Nu pentru că nu ar putea fi, ci pentru că îşi pierd relevanţa pentru el: în infinit (mai ales spre marginile lui) un pic mai mult şi un pic mai departe decât infinit de mult şi infinit de departe nu mai trezeşte nici o tresărire, nu mai mişcă nici o coardă de entuziasm sau măcar de curiozitate...

Astfel lumea se întreabă pe sine: „Ce este viaţa (mea)?” Iar viaţa se întreabă la rândul ei: „Ce este lumea (mea)?”. Când se întâlnesc şi văd ce se întreabă, ambele zic doar atât: „Ce este aceasta?” („CE ESTE ACEASTA?”). Şi mai pot zice, tot deodată:

– Tu cine eşti?... Şi îşi pot răspunde concomitent:

– Dar tu cine eşti?... Şi ambele continuă apoi:

– Eu sunt cea care întreabă „Cine eşti tu?”... Aici îşi zâmbesc, pentru că sesizează deja că vorbesc în oglindă...

Apoi lumea se admiră în viaţă şi viaţa se contemplă în lume şi lumea zice:

– Habar nu am ce sau cine sunt!... Şi viaţa zice în acelaşi timp:

– Nici eu!...

Tu drag cititor... dacă crezi că ştii ce eşti sau cine eşti, întreabă-te acum: „Ce este viaţa?”. Dacă crezi că nu ştii ce eşti sau cine eşti, dacă crezi că nu ştii ce este lumea sau viaţa, atunci întreabă-te acum: „Ce este viaţa?”...

Doar punându-ţi iarăşi şi iarăşi această întrebare, timp de cel puţin câteva zile (în mod relativ continuu şi cu maximă hotărâre şi atenţie – cu excepţia somnului) vei ajunge la răspunsul care este dincolo de cuvinte – la acel răspuns care se înţelege doar dincolo de ele – la singurul răspuns cu adevărat metafizic şi la singura cunoaştere cu adevărat ontologică – la răspunsul care nu mai are nevoie de nici un alt răspuns...

Singura metafizică cu sens este metafizica tăcerii – singura ontologie cu rost este ontologia trăirii directe, nemediate de false înţelesuri verbale (toate aceste înţelesurile sunt principial false) a Ceea Ce Este: pe de o parte, lumea, pe de altă parte, viaţa – şi întotdeauna (şi în una şi în alta) – ceva, numit uneori, din lipsă de inspiraţie – fiinţă...

– Bine, bine, vei interveni tu aici: dar totuşi există nişte deosebiri între lume şi viaţă! De ce nu vorbeşti de ele?

– Iată că îţi spun: datorită naturii limbajului putem asocia cu destul de mare uşurinţă, în mod subiectiv, orice cuvânt sau propoziţie cu un aspect oarecare al realităţii – astfel apar numele şi definiţiile. Ele identifică şi/ sau diferenţiază şi sunt utile pentru considerente tehnico-practice legate de acţiuni imediate ce apar ca fiind necesare pentru vieţuire şi supra-vieţuire. Dar aceste nume şi definiţii nu sunt deloc relevante când se încearcă apropierea de infinit, când se încearcă cuprinderea acestuia într-o singură privire. Numele date acestui Întreg şi definiţiile lui sunt astfel doar jocuri de cuvinte, sunt poezie – doar poezie... Chiar dacă, uneori, se ascund în spatele unui „limbaj metafizic”, caracterul lor strict poetic este evident de la o poştă.

Aşadar, numele cu trimiteri precise şi definiţii clare (prin gen proxim şi diferenţă specifică) sunt utile când vorbim de părţi şi de relaţia parţială dintre ele. Când vorbim însă de Întreg, în ansamblul său, ele nu mai au nici o relevanţă. Întregul/ universul cuprinde tot ceea ce există – iată o posibilă definiţie a lui. Numele şi definiţiile sunt relevante pentru discursul care se vrea a fi urmat imediat de fapte concrete, bine delimitate. Ele nu mai au însă nici o relevanţă când discursul care le foloseşte nu se vrea a fi urmat de o faptă anume, ci vrea doar a se bucura de sine, când el îşi este scop în sine şi nu mijloc de folosit pentru atingerea unui alt scop...

Discursul meu din această carte alunecă spre o singură faptă: concentrarea ta neîntreruptă pentru o perioadă de cel puţin câteva zile asupra întrebării „Ce este viaţa?” pentru atingerea unei stări specifice de conştiinţă, care va culmina cu o conştiinţă atât de profundă şi de abisală încât îţi va schimba complet viaţa, odată ce o vei experimenta.

În rest acest discurs este mai mult un indiciu, o poezie, un cântec, ce vrea să ademenească pe Calea Întrebării, indicând mereu spre prezenţa infinitului... De aceea numele şi definiţiile folosite în el trimit mai mereu spre Întreg şi Totalitate...

Bineînţeles că discursul lingvistic poate avea şi alte întrebuinţări (decât cele două pomenite de mine mai sus), dar nu este treaba noastră să le dezvoltăm aici şi acum. Pentru mine şi pentru tine, în vederea scopului practic pe care eu l-am propus (şi tu poate înţelegându-l l-ai acceptat pentru tine) este suficient dacă arăt că numele şi definiţiile sunt relative – că lumea lor este iluzorie şi amăgitoare, subiectivă şi părtinitoare – este suficient dacă te ajut să înţelegi că adevăratul răspuns pe care tu îl cauţi la întrebarea „Ce este viaţa?” (sau la o altă întrebare) nu se găseşte în nume şi în definiţii, în cuvinte şi în propoziţii, ci cu totul altundeva...

VALOAREA VIEŢII

Prin întrebarea „Ce este viaţa?” căutăm, printre altele, să aflăm care este valoarea vieţii, dar şi în ce constă viaţa valorii. Iar dacă tu crezi că ştii răspunsul la aceste întrebări, respectiv dacă crezi că este cineva care să-l ştie, trebuie să-ţi spun acum că te înşeli. Şi nu pentru că nu s-ar putea găsi un răspuns acestor interogaţii valorice, ci tocmai dimpotrivă: pentru că se găsesc cu relativă uşurinţă destul de multe răspunsuri „consistente” acestor întrebări... Oricare dintre ele sunt însă doar răspunsuri oarecare...

Răspunsul căutat pe Calea Întrebării nu este unul oarecare – ci este acel răspuns în comparaţie cu care toate celelalte răspunsuri (actuale sau posibile) apar de departe ca fiind doar simple reflecţii palide ale lui – doar simple iluzii formale ale unei realităţi care transcende formele de orice natură şi formalismul de orice orientare. Să fie atunci acest Răspuns afirmat ca fundament reflectoriu al unei realităţi iluzorii o valoare în sine, Valoarea ca atare – sursa oricărei valori?

Se prea poate. Dar aici nu cuvintele ne vor lămuri, ci doar trăirea directă a conştiinţei aşezată spontan, în momentul revelării din clipă, în faţa acestui Răspuns...

Trebuie deci să subliniem că nu cuvântul este sursa valorii şi nici valoarea nu este sursa cuvântului. Cuvântul trăieşte totuşi în valoare la fel de mult precum valoarea trăieşte în cuvânt, chiar dacă, în cazul celui care caută Răspunsul, valoarea se regăseşte pe sine cu adevărat mai ales în afara sferei (de corupere a) cuvântului...

Diferitele forme ale valorii îşi au rădăcina în orientare. Iar orientarea se naşte din acţiune. Acţiunea şi viaţa sunt uneori (pentru observatorul lor atent) sinonime. Prin urmare, o privire superficială asupra vieţii poate să o vadă pe aceasta manifestată pe deplin în acţiune (ACŢIUNE) şi regăsită esenţial în faptul decisiv pentru orientarea acestei acţiuni – anume în valoare (VALOARE). Ce se poate înţelege din această înlănţuire aparent cauzală este că nu acţiunea determină valoarea, ci valoarea determină acţiunea. Adevărul este însă că acestea două sunt concomitent generate în viaţă, că ele se creează reciproc una pe alta: valoarea creează acţiunea şi acţiunea creează valoarea...

Se poate spune astfel că este valoros ceea ce duce la acţiune (dacă acţiunea este valorizată ca scop), dar şi că lumea este activată (pusă în mişcare/ acţiune) de ceea ce este valoros (dacă valoarea este considerată ca mobil pentru fapte)... De multe ori însă, acţiunea se poate lipsi de valoare şi valoarea de acţiune. În primul caz, acţiunea cade sub marca aleatoare a întâmplării, a orientării fără sens precis stabilit, a plutirii contingente la suprafaţa sau în adâncimea realului (în acest caz valoarea nu are sens, pentru că ea nu prea este). În al doilea caz, acţiunea este privită doar ca o parte iluzorie şi nesemnificativă a câmpului realităţii – parte completată axiologic de manifestarea dominantă a pasivului-fundament, a staticului-sursă, a eternului-pan-cuprinzător, a absolutului fără formă de schimbare care se complace în mişcare doar de o manieră himeric-aparentă (specifică substanţializării ontologic-onirice a subiectivităţii ultime ce domină planurile gnoseologice infinite ale realului conştiinţei vieţii prin emanarea din sine a dihotomiei fenomenologice dintre aici şi acolo şi, mai ales, dintre atunci şi acum...).

Pentru cine nu este însă capabil să vadă prezenţa contingenţei în necesar şi a necesarului în contingent poate părea ca fiind de la sine evidentă cerinţa ca valoarea şi acţiunea să ocupe două sfere distincte atât la nivelul realului, cât şi la cel specific cuvântului.

Şi noi nu putem nega jocul acestor două sfere: nici aparenta lor distincţie, nici aparenta lor suprapunere. Ce putem noi însă nega este faptul că ele ar putea să vină în câmpul existenţei una fără cealaltă...

Viaţa este orientare – fiind o orientare pe o direcţie anume ea este în mod nemijlocit o acţiune şi, prin urmare, este coextensivă valorii. Valoarea la rândul său este acţiune – nu pentru că nu ar putea fi statică, ci pentru că presupune un demers de apropiere de ea – şi, prin urmare, orientare (mai mult sau mai puţin contingentă) spre viaţă...

Unii însă susţin că ar fi totuşi o greşeală dacă am pune semn de egalitate între valoare şi viaţă sau între acţiune şi orientare.

Astfel, anumite creaturi filosofice cu apucături valorizatoare, în anumite momente de criză de conştiinţă, deposedează lingvistic anumite vieţi de valoare sau anumite valori de viaţă. Demersul lor este ştrengăresc şi flecar, dar are darul de a le arăta, încă o dată în plus, că în ciuda unor negaţii limburistice spuse la iritare sau din răutate asumată, valoarea (pozitivă şi/ sau negativă) şi viaţa (întru creaţie şi/ sau distrugere) au sfere similare de cuprindere cu cele specifice orientării şi acţiunii.

Vei zice tu acum (auzind cele de mai sus):

– Aha... te-am prins! Deci tu zici că răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?” este „Valoarea!”?...

– Calmează-te te rog, respiră încet şi profund şi ascultă-mă: dacă această întrebare ar avea un răspuns aşa de simplu, demersul pe care noi vrem să-l facem acum nu ţi-ar mai părea aşa de complicat.

Dacă eu aş fi putut să-ţi cuprind într-un cuvânt răspunsul la întrebarea „Ce este viaţa?”, această carte ar fi fost alcătuită doar din patru cuvinte – cele trei ale întrebării şi cel de al patrulea al răspunsului. Ori, după cum vezi, este evident că această carte, pe care tu o citeşti acum, cuprinde mult mai multe cuvinte...

Faptul că-ţi infirm intuiţia egalizării răspunsului „Valoarea!” („VALOAREA!”) cu răspunsul căutat la întrebarea „Ce este viaţa?” („CE ESTE VIAŢA?”) nu înseamnă însă că acest răspuns nu se poate da acestei întrebări. Se poate: tu tocmai l-ai dat, eu tocmai ţi l-am sugerat.

Dar faptul că un răspuns anume este posibil la o întrebare oarecare nu ne arată neapărat o relaţie direct-necesară între cele două, ci doar o relaţie de apropiere tangenţial conştientizabilă. Pentru cel exersat în ale artei vorbirii orice răspuns oarecare poate fi conexat (cu destul de multă lejeritate) cu orice întrebare oarecare (e suficient un minim efort de asociere proximală, adeseori, relativ contingentă şi problema este „rezolvată”). Şi tocmai acest relativism relaţional (mult mai accentuat în filosofie decât oriunde altundeva) trebuie să ajungi tu să-l depăşeşti prin experimentarea prea-adevăratului răspuns la întrebarea „Ce este viaţa?”...

Să nu crezi însă că acest Răspuns îţi va spune că totul este relativ (deşi e clar că, dintr-o anumită perspectivă, totul este relativ, după cum şi tu ştii prea bine) şi că nu există ceva absolut în câmpul realului – ceva care se sustrage relativităţii... Toţi cei care au gustat acest Răspuns pot să-ţi spună că acest reper absolut există şi că este mult mai palpabil decât orice umbră de relativ, mult mai viu decât orice tresărire de conştiinţă limitată, decât orice curgere de gânduri atent relaţionată, decât orice percepţie parţială a lumii trăită înainte de experienţa Integrării...

Acest Reper (situat dincolo de ceva-ul pe care tu actualmente îl percepi) este ceea ce te cheamă, ceea ce te îmbie să păşeşti mai departe în necunoscut rostind, din nou şi din nou, în faţa propriei tale conştiinţe: „Ce este viaţa?”; „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...

Nu te lăsa însă păcălit de nici unul din răspunsurile tangenţial contingente alăturate proximal drumului tău de interogare a profunzimilor vieţii... La această întrebare, dacă ţi-o pui cum se cuvine, vei primi mii de răspunsuri, care mai din care mai tentante, mai apetisante, mai ademenitoare: doar dacă nu vei ceda ispitei lor, vei putea ca, în cele din urmă, să ieşi învingător! La capătul acestui efort eroic (pe care doar câţiva aleşi sunt chemaţi a putea să-l susţină în ei) adevăratul răspuns te aşteaptă, calm şi senin, respectiv abisal şi cutremurător – dincolo de tot ceea ce-ţi poţi tu imagina acum că el ar putea fi...

Dacă înţelegem valoarea vieţii ca pe o cale a vieţii spre valoare, respectiv a valorii spre viaţă, atunci cu siguranţă în Răspunsul Ultim valoarea este una cu viaţa şi Viaţa întreagă se contopeşte pe deplin în Valoare!

Dacă însă privim viaţa valorii ca pe o desprindere a Vieţii de valoarea obişnuită-spre-compromis şi a Valorii de viaţa robotică, materială, automată, atunci, cu siguranţă, uneori, putem spune că printre efectele ce vin din Răspunsul Ultim pot fi percepute şi concepute destul de distinct şi diferenţa dintre „Viaţă” şi „valoare” şi cea dintre „Valoare” şi „viaţă”...

Distincţia şi identitatea sunt două faţete iluzorii ale unuia şi aceluiaşi fenomen pe care cel care păşeşte cu hotărâre pe Calea Întrebării (CALEA ÎNTREBĂRII) va ajunge să-l simtă (cu toate simţurile sale) la un nivel de intensitate şi intimitate care nu poate fi revelat de nici un alt demers al conştiinţei.

Pătrunde deci în adâncime, dacă vrei să te revelezi în intimitate, cufundă-te în abis, dacă vrei să renaşti spre înălţimea infinită a vieţii...

Nu vorbele sunt cele care îţi relevă valoarea, nu viaţa ta este cea care ţi-o conferă prin acţiune sau pasivitate, nu iubirea ta de orientare cu sens sau fără sens este cea care te înalţă sau te coboară spre trăirea valorii... Nu! Nimic din toate acestea nu este „valoarea”! (Deşi circumstanţial oricare din ele îi poate revela o lucire parţială.)

Doar cu toate împreună pot să-ţi confere o apropiere reală faţă de valoare sau de viaţă – particularul arată spre universal, dar nu se identifică cu el!

Fii deci vigilent(/ă) şi întreabă-te din nou: „Ce este valoarea?” şi, mai ales, „Ce este viaţa?” – şi nu uita: ea poate fi orice (vrei tu să fie) şi nimic în acelaşi timp... Fii deci circumspect(/ă), mai ales când emoţiile te asaltează nebuneşte cu trăiri intense – Răspunsul Tău este dincolo de nume... fie ele chiar şi cele de „viaţă” sau „valoare”...

SCHEMATIZĂRILE VIEŢII

În mersul vieţii conceptuale din orice se poate reprezenta (/ construi/ reconstitui) schematic orice... Cu puţină imaginaţie asociativă orice formă particulară specifică unui obiect, fenomen, subiect, lucru, substanţă, concept, cuvânt... poate fi extrapolată pentru reprezentarea oricărei alte forme.

Această capacitate a părţilor de a se putea reprezenta aproximativ unele pe altele (prin forme asociative infinite) şi această posibilitate de a aproxima chiar întregul pornind de la o formă oarecare cuprinsă în el pot fi asemănate unei reflecţii de reflecţii (cum ar fi, de exemplu, în cazul unei multitudini de oglinzi de diferite forme şi dimensiuni, aşezate în diferite poziţii de oglindire, care se reflectă unele pe altele...).

Un cerc poate fi schematizat, redus, stilizat, simbolizat ca fiind format din mai multe pătrate sau triunghiuri, sau puncte, sau linii... – la fel un pătrat poate fi aproximat prin alăturarea unor câtorva zeci de cercuri sau de triunghiuri în interiorul său sau doar pentru construirea marginilor sale. Întreaga realitate poate fi reprezentată ca fiind formată din conglomerarea unei singure forme geometrice... – la fel este cu orice substanţă, element sau fenomen (indiferent de natura lor)...

Există astfel o capacitate a vieţii de a extinde orice tipar sesizabil la scara unei realităţi particulare oarecare la orice altă realitate sesizabilă sau chiar la scara întregii realităţi.

La fel se întâmplă şi cu conceptele. Orice concept (/cuvânt) văzut iniţial ca tipar formal specific unei realităţi particulare tinde, apoi, în mod „natural”, să fie văzut peste tot, de îndată ce insistăm în contemplarea lui. Se întâmplă astfel cu concepte precum Fiinţă, Substanţă, Materie, Schimbare, Mişcare, Întâmplare, Repetare, Necesitate, Unitate, Conştiinţă, Suferinţă, Iubire, Valoare, Viaţă etc. – dar se poate întâmpla efectiv cu orice alt concept.

Vorbim aici de restrângere şi de extindere: restrângerea întregului la un singur „tipar” formal/ conceptual, respectiv extinderea unei forme/ tipar peste tot ceea ce există – nu pentru că nu s-ar realiza că în existenţă sunt forme diferite, ci pentru că se sesizează că oricare din aceste forme diferite poate fi aproximată/ reprezentată/ simbolizată/ schematizată prin oricare alta.

Această trăsătură reducţionistă/ expansionistă spre unitate/ unificare/ uniformizare specifică realităţii conceptualizatoare indică spre aspectul subiectiv al percepţiei şi înţelegerii care tinde să vadă în realitatea nefamiliară forme familiare, care tinde să vadă în ceea ce nu cunoaşte ceea ce vrea să vadă, care tinde să privească realitatea în care se manifestă prin prisma structurilor conceptual-particulare care îi influenţează pe moment aparatul de „citire” şi de „interpretare” a acestei realităţi.

O astfel de proiecţie subiectivă asupra realului impregnează individul şi se reflectă prin el încercând să se întipărească şi să radieze în el şi din el peste tot în jurul său. Impregnarea aceasta unidirecţională se poate numi uneori „atenţie” şi este şi trecătoare şi mereu aceeaşi – o viziune a întregului prin intermediul unei forme particulare existente în el...

Astfel că toate conceptele se pot reduce, din nou şi din nou, la unul singur – cum, de exemplu, purcedem şi noi acum când insistăm pe forma „viaţă” prin forma „Ce este viaţa?” – privind astfel tot întregul prin prisma acestei forme particulare a lui.

Oamenii proiectează mereu diferite forme particulare (conceptuale, afective, volitive, perceptive, intuitive etc.) asupra altor forme particulare şi asupra întregului şi nu se poate altfel, pentru că dacă o formă nu s-ar putea proiecta/ reflecta cel puţin parţial peste o altă formă existenţială, atunci nu ar putea exista legături între ele – lipsindu-le elementele „comune”, de legătură. Însă pentru că formele se leagă între ele, apare această posibilitate a proiecţiei/ reflectării lor reciproce (precum în exemplul cu oglinzile amintit mai sus). Sau, altfel spus – pentru că această capacitate de reflectare a reflectării este posibilă, noi putem sesiza legătura dintre forme relativ distincte. Această asociativitate merge din aproape în aproape prin forme aparent comune şi astfel se poate mereu trece cu uşurinţă de la forme particular generalizate la forme general particularizate.

Toate conceptele pot fi reduse la orice concept, pentru că fiecare concept are în el capacitatea de a reflecta toate celelalte concepte în forma lui proprie. De aceea, alegerea unui concept bazal/ fundamental pentru o construcţie conceptuală (metafizică, ontologică, axiologică etc.) oarecare este mereu o lucrare relativ aleatoare şi relativ subiectivă, fiindcă orice concept din cele existente poate juca (cu un minim de imaginaţie filosofică) acest rol de concept-formă-fundamentală prin care să fie reflectate/ interpretate/ înţelese apoi toate celelalte concepte.

Prin urmare, un concept oarecare, ales ca fundament pentru o metafizică sau alta, poate avea doar o prioritate subiectivă, o prioritate de moment, o prioritate parţială, o prioritate iluzorie... Dar chiar dacă realul şi realitatea se extind mult dincolo de această parţialitate subiectiv-prioritară, totuşi, ele pot fi apropiate existenţialist de fiinţa care le contemplă tocmai prin exagerarea grosolană a unei forme particulare oarecare – de exemplu, în cazul Căii Întrebării, a formei „viaţă” care odată ce va fi „văzută” peste tot va înceta să mai fie văzută undeva anume: când forma particular generalizată devine una cu forma general particularizată, forma îşi pierde forma şi realitatea se arată conştiinţei aşa cum este ea în existenţa ei a-formală...

STILUL INTEGRATOR AL VIEŢII

Pornind de la contemplarea formelor vieţii, dacă ar fi să diferenţiem puţin stilul artistic ce o caracterizează în raport cu alte realităţi specifice existentului, trebuie să observăm, mai întâi, că sub aspectul apariţiei ei fenomenologic picturale se poate sesiza cu claritate vioiciunea şi jocul temperamental al culorilor din care ea este închipuită: verdele ei aureolar se împleteşte primăvăratic cu răceala dezmorţitoare a nuanţelor ei cu scânteieri străvezii îmbietoare şi cu râurile de foc ce i se reflectă inocente pe chip şi pe corp... Portocaliul ei tresărit sub reflexii arcuite în cer ni se arată privirii ca fiind plin de influenţele astrale ale albastrului ridicat cu putere tinerească spre spaţiul celest doar spre a coborî apoi lent spre pământ sub imboldul unei adieri plăpânde încarnată prin vânt roşiatic de vară înspre destinul alb de inocenţă al trupurilor fiinţiale goale venite spre îmbrăţişare mareică pe malul plin de plăcere al prezenţelor contopite în dorinţe violete izvorâte din vieţuitoarele ce-şi strigă mereu prin priviri adânci şi şoapte dezmierdate destinul lor ţintit către toamna ruginiu-portocalie ce va fi să renască cu arome de mere coapte şi struguri plini de must în prezenţa ontologică a acelui real rece înnoitor ivit prin iarnă albă sub chip de reînviere ritualică a soarelui sursă de viaţă reluată din timpuri imemoriale spre propăşirea unor noi şi noi zile de viaţă albastru-aromatică, galben-dulcie, violet-visătoare, ROGVAIV cântătoare, indigo doritoare de noi gusturi şi arome şi forme şi slove şi versuri şi trăiri şi simţiri tactile extaziate până la uitare de sine spre descoperirea miracolelor naşterii vieţii prin mângâiere şi adulmecare, prin îmbrăţişare şi pătrundere, prin iubire şi spre viitor alunecare...

În stilul metafizic al vieţii trebuie apoi să vezi şi tu alături de mine (dacă vrei) prezenţa timpului liniar îmbinat frumos cu timpul ciclic, a spaţiului întins împreunat cu spaţiul adunat, a celui aşezat cu cel înălţat, a celui locuit cu cel deşertificat, a celui ondulat cu cel stratificat, a celui curgător cu cel stătător, a celui lărgit spre zare cu cel regăsit intim sub orizont.

În stilul cultural al vieţii de aici şi de acolo poţi să vezi şi tu, alături de mine, accentul valorizator care alege contingent şi neîntâmplător o formă simbol, un nume totem, o limbă maternă, o religie stindard, o influenţă etnică tradiţională, o prezenţă cu sens militar-economic mânată spre apărarea unor resurse asumate sau spre a căuta şi a cuceri resurse pământeşti prezente pe meleaguri valorizate şi de alte suflări axiologice.

Prin mişcarea sa ascendentă şi descendentă, de înaintare şi de retragere, de pătrundere şi de încercuire, de confruntare şi de ocolire, de conturare şi de evitare, viaţa se plasează axiologic pe o culme variabilă, pe o tendinţă adaptativă care valorizează îndeobşte, mai întâi de toate, propria viaţă şi apoi viaţa ce descinde din a sa viaţă.

Viaţa se valorizează subiectiv pe sine – şi nici nu are nevoie de vreo valorizare pretins obiectivă venită din afara sa. Cine nu-şi regăseşte în interior propria valoare cu siguranţă nu o va regăsi în afara sa.

Viaţa reflectată în sine şi centrată în valenţele sale formale se apleacă apoi formator spre creaţie stilistică. Ea purcede astfel (simetric sau asimetric) prin creaţie şi distrugere, prin adăugare şi alungare, prin substituire sau completare, prin unire sau dezbinare, prin îmbinare sau consolidare, prin nuanţare sau aproximare spre noi şi noi realităţi simbolic-materializate şi spre materiale simbolice (metafizice, religioase, militare) folosite pentru construirea unei identităţi complexe, diferenţiate de alte identităţi vieţuitoare, în vederea unei depline afirmări de sine, ca prezenţă distinctă, capabilă să-şi asume şi să-şi stăpânească (cel puţin temporar) partea de univers cucerită de ea şi/ sau de strămoşii săi pe linie gene-tică şi meme-tică.

Stilul vieţii nu e un stil simplu: nici redus la câţiva factori determinativi, nici reductiv la câteva influenţe relativ aleatoare. Stilul vieţii este a-toate-cuprinzător, este integrativ – se inspiră din tot şi inspiră totul – se naşte din întreg şi trăieşte beatific în el...

Stilul vieţii este sesizabil sub multe forme, dar el este accesibil şi dincolo de ele. Această privire este însă rezervată doar celor care au ajuns să vadă dincolo de întrebarea „Ce este viaţa?” un stil de viaţă, o viaţă cu stil transcendent faţă de imanentul restrictiv al realităţii întrebare-răspuns.

Viaţa trăieşte stilul transcenderii, al călătoriei perpetue din stil în stil, din formă în formă, din sens în sens, dintr-un destin în altul, dintr-o iubire în alta, dintr-o privire spre următoarea, dintr-o uimire într-o mirare, dinspre mirare înspre încântare, dinspre încântare spre cuprindere totalizatoare şi spre nemărginită revelare...

Nu stilul vieţii e definitoriu pentru viaţă, ci viaţa e definitorie pentru stil – acesta din urmă îşi ia seva identitar funcţională de la aceea dintâi.

Stilul se naşte din viaţă ca formă a identităţii ei de afirmare şi de diferenţiere stilistică faţă de alte forme de viaţă, faţă de alte fiinţări formale regăsite sub formă de unicat stilistic în oglinda arhetipală a esenţelor eterne gândite de minte şi îmbrăţişate de viaţă.

Prin urmare, stilul se apleacă spre individ spre a-l binecuvânta cu forme diferenţiate (spaţial, temporal, istoric, familial, economic, artistic...) şi a-l face astfel de dorit spre împreunare combinatoric stilistică de către o individă binecuvântată şi ea cu mode culturale specifice.

Stilul vieţii se arată astfel în cuprinsul identitar al unei comunităţi umane, se înalţă pe stindardul ei şi se arată pe sine în impulsul ei formal, în limba ei, în povestirile şi poeziile adunate din străbuni, în dansurile şi în cântecele iubite din copilărie şi adolescenţă, în invenţiile şi în inovaţiile tehnice adunate cu migală de şiruri întregi de generaţii spre a le face viaţa mai uşoară şi mai bine dotată tehnologic spre relaţionarea-confruntare-colaborare cu o altă viaţă societală, la rândul ei, diferenţiată stilistic spre un destin de apărare-atac, de expansiune-retragere, de vieţuire posibilă în cadrul realului relativ detaşat de stil al vieţii brute, al vieţii axată valoric pe direcţia supravieţuirii şi a înmulţirii.

Putem vorbi deci de stiluri individuale (sau sociale) de supravieţuire (materială, culturală, economică, militară etc.) şi de înmulţire care variază ca formă, dar sunt constante ca fond. Viaţa se bucură de stil, dar nu face un moft din el: e bun atâta timp cât e folositor, dar e schimbat (mai devreme sau mai târziu) când devine dăunător (din perspectiva laturii „brute” a vieţii).

Creaţia stilului (cultural, economic, politic, religios etc.) poate fi explicată evolutiv, dar poate fi explicată şi prin multe alte perspective dinamice de manifestare: contingentul, necesarul, doritul, imitatul, automatul, mecanicul, tradiţionalul, simbolicul ş.a.m.d. Ceea ce are însă semnificaţie în contextul vieţii şi al întrebării „Ce este viaţa?” este răspunsul la următoarea întrebare:

– „Este oare Viaţa un Stil?”. Este oare viaţa un stil al vieţii, un stil de sens, un stil de substanţă, un stil de fiinţă, un stil de valoare, un stil de conştiinţă?

Spre ce tinde să pătrundă, în ce tinde să se regăsească viaţa ca stil? În pi-stil? Într-o stamină? Într-o floare? Într-un fluture? Într-o adiere de vânt? Într-un cântec de pasăre măiastră?

– Da! Viaţa este un stil! Dar nu orice stil. Viaţa este Stilul (în sine şi pentru sine)! Astfel, este evident că orice are stil are viaţă şi că ceea ce e lipsit de stil (de rafinament, de formă estetică, de provocare axiologică, de prezenţă valorică) este lipsit de Viaţă...

Din fericire pentru univers nimic nu este însă lipsit de stil – şi nici de viaţă! Chiar dacă pare uneori să stilul ar avea limite, că influenţa sa de viaţă aducătoare nu pătrunde peste tot – aceasta nu poate fi decât o impresie trecătoare, căci orice stil are viaţă şi orice viaţă are stil!

Viaţa are mereu propriul ei stil: unic, inconfundabil, inefabil, de nedescris, de nepătruns, de neasemuit... de trăit...

Ce este viaţa?... Ce este viaţa?... Ce este viaţa?...

Găseşte-ţi stilul şi îţi vei descoperi substanţa!

Ce este viaţa?...

Mai mult decât stilul, mai mult decât suprafaţa... – căci nu este formă şi nu e „profund”, nu e „privire” şi nici sentiment artistic... Nu! Ea nu e stil... Nu e pi-stil! Nu e stamină! Nu e floare... şi nu e nici fluture...

Te întreb deci pe tine – pe tine cel iubitor de stil: „Ce este viaţa?”... Ai tu stofă, ai tu stil, ai tu chemare, ai tu putinţă şi dorinţă, ai freamăt în a ta conştiinţă îndeajuns de puternic pentru a te putea apropia de viaţă spre a-i spune la ureche: „Viaţă tu eşti...!”?

Sau chiar mai mult de atât – să devii una cu ea – să devii una cu Stilul Ultim al Vieţii... şi astfel, în tăcere, măcar pentru un moment stilistic infinit de mic şi infinit de cuprinzător... măcar pentru o clipă, pentru o clipită – să taci: să nu spui nimic!...

Să taci: cu toată fiinţa ta – să regăseşti în tăcerea fără de semn stilul cel mai profund al vieţii! Să regăseşti acolo – la capătul iluminatoriu al Căii Întrebării – acea trăire unică, fenomenală şi fundamentală ce se va dovedi a fi esenţială pentru toată manifestarea ta stilistică ulterioară.

Fiecare viaţă are punctul său de inspiraţie – sursa sa infinită de stil – şi nu doar unul – ci unul aici, unul acolo, unul atunci şi unul dincolo...

Viaţa ca sursă supremă a stilului nu-şi caută inspiraţie estetică nici în puncte, nici în spaţii – ea îşi este sieşi suficientă: în formă şi fond, în accident şi substanţă, în gândire şi simţire, în sens şi în contra-sens...

Stilul este deci definitoriu pentru viaţă şi viaţa este definitorie pentru stil. Dar nu sunt una! – Chiar dacă pot fi (uneori sau mereu) ca atare – mai ales pentru cel care devine una cu arta şi manifestă astfel din sine spontan şi fără efort noi forme pentru limbă, pentru număr, pentru semn, pentru simbol, pentru linie şi culoare, pentru materie şi substanţă, pentru gând şi acţiune... El devine astfel una cu stilul (său) şi una cu viaţa (sa) – viaţa nu curge prin el, ci e una cu el...

Lăsând viaţa liberă în sens ea se îmbracă automat cu poezie şi cântec, se pătrunde spontan de noi forme destinale menite a fluidiza prin timp trecerea reciprocă care are loc între stilul individual şi stilul societal, între părţile unuia şi aceluiaşi întreg...

ARTA VIEŢII

Ce este deci arta în viaţă? Dar viaţa în artă? A fi artist este a trăi altfel decât normal? Sau e tocmai dimpotrivă: a trăi viaţa cu ceea ce are ea mai scump: strălucirea privirii, frumuseţea gestului, graţia mişcării, sublimul comunicării, fantezia acţiunii, admiraţia formei, bucuria ascultării, încântarea atingerii...?

Putem găsi o viaţă lipsită de artă? Dar o artă lipsită de viaţă? Şi ce-i este mai intim artei decât viaţa? Dar vieţii decât arta?

Poate fi arta descrisă în cuvinte, poate fi arta vieţii altfel pătrunsă decât prin contemplare directă absorbită în formă de fond, în formă de aparenţă, în formă de prezentare, în formă de conţinut, în formă de stil de animare existenţială pe niveluri nemăsurate şi nemăsurabile de exprimare estetică a fiinţei?

Unde vom stabili graniţele artei şi unde vom pune hotarele vieţii? Unde se termină arta şi unde începe viaţa?

Oare se suprapun ele într-atât încât să nu le mai putem distinge? Să fie acesta unul din motivele legitimării ontologice maxime a interogării serioase, continue şi profunde axate pe direcţia întrebării „Ce este viaţa?”?

Dar arta ce este? Are arta o identitate mai puţin misterioasă decât viaţa? Găsim noi în artă valenţe discriminative conceptuale şi empirice capabile să acceadă mai profund, la nivel de apreciere valoric-existenţială, decât valenţele metafizice specifice vieţii?

Putem contempla noi în mod obiectiv, fără nici o tresărire axiologic-subiectivă domeniul fenomenologic de întindere semantică şi materialistă a realităţilor specifice artei şi/ sau vieţii?

Este arta mai presus de viaţă sau viaţa mai presus de artă? – Sau nu le putem dezlipi ierarhic una de alta, pentru că ele sunt una şi aceeaşi suflare de fiinţă manifestată integral în mod explicit şi implicit la nivel de transcendenţă şi de imanenţă sub forma artei vieţii şi, respectiv, a vieţii artistice?

Te întreb deci pe tine:

– Tu ce crezi? Există artă fără viaţă? Există viaţă fără artă? Se limitează denumirile de „artist/ă”, respectiv de „artistic/ă” doar la anumite manifestări particulare ale fenomenului numit îndeobşte viaţă? Nu ţi se pare şi ţie că cei care susţin această separaţie artificială (la nivel de identitate valorică) între artă şi viaţă par să nu simtă nici arta şi nici viaţa? Nu ţi se pare şi ţie că ei ar fi lipsiţi astfel deopotrivă şi de încântarea vieţii şi de bucuria artei?

– Arta este peste tot: ea este în vorbă şi în zâmbet, în afirmaţie şi în negaţie, în îmbrăţişare şi în sărut, în salut şi în vestimentaţie, în mişcare şi dans, în privire şi în căutare, în muncă şi în relaxare, în contemplare şi în cugetare...

– Ai dreptate: arta apare peste tot, pentru că ea e un alt nume pentru TOT – când vrem să-l cuprindem pe acesta în sentimentul sublimului sau al comicului, sau al tragicului, sau în orice alt sentiment de care suntem capabili, atunci şi acolo, apare în mod spontan arta...

Aceasta nu înseamnă însă că legăm arta în mod strict de emoţie şi sentiment. Nicidecum! Ea domneşte stăpână şi în percepţie şi în intuiţie, şi în memorie şi în imaginaţie, şi în raţiune şi în dorinţă, şi în conştientizare şi în discriminare: totul este artă: arta de a vieţui viaţa!

Şi nu poate fi vorba aici de un efort artistic, ci mai degrabă de o trăire artistică – simplă, inocentă, naturală, spontană, normală, cotidiană... o trăire a artei în viaţă şi a vieţii în artă...

Nu zicem însă că arta şi viaţa nu pot să apară şi prin efort, prin îmbrâncire, prin sforţare, prin luptă – ele pot să apară şi pe această cale, fiindcă în mod evident este o artă şi în efort şi în îmbrâncire şi în sforţare şi în luptă...

Şi totuşi: Ce este arta? Nu o putem oare delimita didactic prin gen proxim şi diferenţă specifică faţă de întregul a toate cuprinzător specific Totului (TOTULUI) sau faţă de diferite manifestări generale/ particulare ale lui?

Faptic nu putem! „Teoretic însă orice este posibil!”... Teoriile artistice („viziunile” estetice) au deci şi ele farmecul lor şi viaţa lor – de forme particulare de combinare iluzorie a unor criterii estetice relativ contingente sub chip de instanţe discriminative „ultime” care însă nu pot răzbate nicicum dinspre subiectivul lor evident spre obiectivul lor pretins...

– Dar stai puţin domnule... zici poate tu acum, că nu e chiar aşa! Dacă ar fi precum spui, am vorbi, printre altele, de exemplu, de o artă a minciunii/ înşelării, de o artă a uciderii, de o artă a violenţei (/luptei), de o artă a urâtului, de o artă a urii, de o artă a ignoranţei, de o artă a răului, de o artă a non-valorii... Ori aşa ceva nu se poate...

– Crezi dumneata că nu se poate. Oare nu ai auzit, de exemplu, de arta publicităţii sau a camuflării/ ademenirii, de arta războiului/ luptei, de arta demolării/ distrugerii/ revoluţiei, de arta răzbunării/ răsplătirii, de arta misterului asumat, de arta schimbării, de arta trans-valorică? Nu ştii că toate acestea sunt posibile, ba chiar că sunt la mare modă în cadrul vieţii? Arta, stimabile, este amorală – nu pentru că nu poate avea criterii etice de apreciere pe care să le emane din ea, ci pentru că viaţa căreia îi corespunde arta ca faţetă identitară implicită este situată din naştere pe acest tărâm trans-valoric.

Integratorul artistic ştie cum se transformă urâtul în frumos şi frumosul în urât, minciuna în adevăr şi adevărul în minciună, răul în bine şi binele în rău. Impresia artistică a unui fapt de viaţă este marcată subiectiv în conştiinţă, nu pentru că ar fi lipsită de criterii proprii de apreciere valorică, ci pentru că ştie de rolul impunerii forţei în „realizarea” socială a vieţii artistice.

Arta este deopotrivă pentru cei slabi şi pentru cei puternici – cei slabi o folosesc pentru consolare, refulare, retragere, resemnare şi ignorare a realităţii lor amare; cei puternici o folosesc pentru etalare, expansiune, impunere, epatare şi afirmare a realităţii lor dominatoare.

Arta e semn de relaţie între extreme – ca şi viaţa de altfel. Şi totuşi: Ce este viaţa?... – îţi amintesc acum să te întrebi... Iar tu poate îmi răspunzi: „Arta este viaţă şi viaţa este artă!”

– Ei... Nu chiar... Permite-mi să te completez: arta nu este viaţă şi viaţa nu este artă... E mult mai mult de atât! Arta este moarte şi moartea este artă – doar în oglinda brută a morţii poate conştiinţa să aprecieze pe deplin necesitatea artei şi a artistului. Doar în prezenţa închipuită sau imediată a morţii poate arta să descopere în sine acel cotlon de inspiraţie instinctivă fatală care să o împingă irezistibil spre afirmare de sine... prin viaţă dincolo de moarte şi prin moarte dincolo de viaţă...

Totuşi, precum bine spui şi tu, a deschide ochii este a crea artă... a asculta cu urechile este a te manifesta ca artist... a pipăi cu atenţie lumea, fiinţa, subiectul este a atinge forme artistice depline... a gusta şi a mirosi tumultul infinit de forme al vieţii este a inspira în tine aerul inspiraţiei – al factorului generator de manifestare artistică...

Nu poţi trăi fără artă mai mult decât o poţi face fără viaţă – fără a fi altfel decât nefiindul.

În tine este întipărită arta precum îţi este lipită fiinţa de conştiinţa ta de sine – ea este sursa artei (tale), pentru că se formează prin proiecţie în lume, prin delimitare formală de ea, prin exprimare artistică bine conturată arhitectural, imagistic, muzical, sculptural, poetic, narativ, eseistic...

Când conştiinţa se descoperă pe sine, ea descoperă arta: arta de a fi ea însăşi, arta de a fi ceea ce este, arta de a fi lumină şi umbră, tăcere şi şoaptă, suflare şi adiere, atingere şi tresărire, sărutare şi gustare – arta de a fi prin lume în viaţă şi în propriul tău destin creator...

ORIGINILE ARTEI ŞI ALE IMPULSULUI CREATOR

Uneori e necesar să operăm în schema domeniului artistic o oarecare distincţie între artă şi impulsul artistic-creator... Impulsul artistic are o viaţă a lui bine conturată şi este cel care, în funcţie de intensitatea sa, poate duce la o artă bine definită şi bine concretizată estetic.

Impulsul artistic, văzut ca imbold spre frumos, trebuie negreşit asimilat ca impuls spre ordine şi spre rearanjare/ refacere; ca impuls spre simetrie şi spre stabilitate; ca impuls spre aranjare logică şi legică şi, mai ales, spre predictibilitate; ca impuls spre noutate/ invenţie/ inovaţie şi spre adaptabilitate; ca impuls spre afirmare de sine (de anunţare/ semnalare a propriei prezenţe în lume), dar şi spre conştientizare de sine...

Cel care se afirmă artistic o face, în primul rând, pentru sine: arta este, mai întâi de toate, un drum de auto-cunoaştere şi de auto-formare – şi de aceea este mult mai semnificativă pentru creatorul ei direct decât pentru cel care (doar) o contemplă.

Originile artei şi ale impulsului artistic generator de artă se află deci în tendinţa fiinţei de a fi altfel decât este, de a fi veşnic nemulţumită de statutul său ontologic, de a se căuta pe sine spre revelare sub noi şi noi aspecte – sub infinite cadre de privire şi infinite ipostaze de apropiere.

Lăsat să creeze, orice creator creează la infinit. Creaţia este o parte atât de intimă din el încât nu se poate despărţi nicicând de ea. Tot ce există creează – şi creează artistic. Marele artist este viaţa sub toate formele ei (mai mult sau mai puţin manifeste). Acolo unde este prezentă viaţa este prezentă şi arta şi artistul. Originea artei este viaţa – este în viaţă – în orice viaţă şi nu poate fi altundeva.

Simplul fapt de a fi, de a te mişca, de a percepe, de a schimba ceea ce te înconjoară este o mare artă – cea mai mare artă – arta vieţii... Fiinţa este prin definiţie artistă: artistul este fiinţa şi fiinţa este artistă... Impulsul artistic este impulsul vieţii: arta este viaţa.

Oricât ar fi de sublimă o operă de artă umană (o pictură, o sculptură, o poezie, un roman, un eseu etc.) ea nu se compară nici pe departe cu suprema operă de artă: viaţa (cu infinitele ei forme de impresionare şi marcare artistică).

Vorbim deci de viaţă ca artă şi de arta realizată de viaţă – arta creată de viaţă este o cale a (re)privirii de sine, o unealtă de oglindire a propriului destin în râul lucitor al conştiinţei care se caută pe sine spre reflectare în atingere integrală – viaţa ia aminte de ea însăşi prin arta pe care o naşte din inima ei, din mintea ei, din scânteierea ei de viaţă creatoare.

Şi orice operă a ei este la fel de valoroasă, în măsura în care fiecare astfel de operă reflectă realul aducându-i vieţii în faţa conştiinţei sale o altă părticică infimă din propria-i fiinţă: fiecare cuvânt, fiecare propoziţie, fiecare vers, fiecare strofă, fiecare culoare, fiecare formă, fiecare sunet, fiecare melodie, fiecare formă sculpturală şi arhitecturală, fiecare petec de creaţie vestimentară aduce ceva în plus – aduce o contribuţie proprie la (re)construirea marelui puzzle al vieţii.

Conştiinţa vieţii se caută pe sine („Ce este viaţa?”...) şi vrea să se cuprindă în întregime („Ce este viaţa?”...), nu în parte („Ce este viaţa?”...) – vrea să se vadă pe deplin („Ce este viaţa?”...), nu parţial („Ce este viaţa?”...). De aceea se întreabă: „Ce este viaţa?”, „Cine sunt eu?”. Şi se întreabă şi se caută pe sine în cărţi („Ce este viaţa?”), în pictură („Ce este viaţa?”), în poezie („Ce este viaţa?”), în filme („Ce este viaţa?”), în muzică („Ce este viaţa?”), în dans („Ce este viaţa?”), în ritual („Ce este viaţa?”)... şi se întreabă şi se creează pe sine în toate cele de mai sus... şi se întreabă („Ce este viaţa?”) şi se caută („Ce este viaţa?”) şi se creează mereu pe sine, prin sine, pentru sine...

Viaţa este o continuă operă de facere, o operă de artă în continuă transformare... Cei care cunosc viaţa ştiu că chipul ei este mereu altul, deşi inima pare a-i rămâne aceeaşi.

Cei care nu se mai întreabă „Ce este viaţa?”, ci o trăiesc pe deplin devenind una cu ea, devin artişti prin excelenţă – nu pentru că înainte de acest moment de epifanie nu ar fi fost la fel de artişti, ci pentru că înainte de el îşi puneau singuri stavile inutile în calea manifestării spontane a fiinţei lor artistice – a vieţii lor regăsite pe de-a întregul în artă.

Nu poţi căuta geneza artei doar în cutare sau cutare aspect al ei – de exemplu, doar în „talent” sau în „intenţie”, sau în „imaginaţie”, sau în „fantezie”, sau în „inspiraţie”, sau în „voinţă”, sau în „sublimare”, sau în „intuiţie”, sau în „aspiraţie” ş.a.m.d. – acestea sunt doar părţi ale unui întreg care nu pot să lucreze „artistic” decât luate împreună – vorbim evident de întregul vieţii...

Arta este peste tot în ochii artistului – fiind privire de viaţă ea se regăseşte peste tot în viaţă. Pentru cei închistaţi în cuvinte şi iluzii, pentru cei îngustaţi mental de tot felul de teorii estetice fără substanţă şi profunzime; pentru cei care critică arta din perspective unilaterale, contingent alese – pentru aceştia nu toată viaţa este artă şi nici tot ceea ce este nu e operă de artă – pentru aceştia limitarea câmpului artistic al vieţii este o faptă pe care se încăpăţânează să o realizeze, deşi în străfundul lor o regretă – şi ei ştiu că viaţa şi arta sunt una... dar uneori mai ştiu şi că restrângerea artei dinspre infinitul ei intim spre anumite forme parţiale ale ei nu este decât un joc de copii, un joc de vorbe prin care se prefac că nu mai văd întregul artei spre a se putea lăsa absorbiţi hipnotic doar de o scânteie infimă din necuprinsul nemărginit al artei (vieţii).

Şi partea şi întregul au rolul lor în viaţă: în arta întregului vedem viaţa în toată plenitudinea ei – în arta părţii vedem viaţa în manifestarea ei veşnic trecătoare.

Sursa artei este sursa vieţii... Iar viaţa înţeleasă în întregul ei nu se mai reduce arbitrar la forme incomplete ale ei, deşi este evident că nu lipseşte (nici) din ele...

Şi totuşi, la întrebarea „Ce este viaţa?” nu putem răspunde: „Este artă!”. Nu o putem face, deoarece viaţa este mai mult decât artă – deoarece viaţa are şi apucături ne-artistice, grosolane, triviale, banale, urâcioase. Arta se manifestă în viaţă, dar viaţa nu se manifestă doar în artă, ci şi în ne-artă.

Ne-arta (NE-ARTA) este acea manifestare a vieţii care distruge, care anulează, care dispreţuieşte arta şi actul artistic – este acea manifestare a vieţii care generează haos, rătăcire, anulare existenţială. E drept însă că această ne-artă s-ar putea numi arta morţii – văzută nu ca artă de a muri, ci ca artă de a ucide viaţa. Căci viaţa se ucide pe sine: viaţa geologică o ucide pe cea biologică (prin cutremure, erupţii vulcanice, tsunami...); viaţa unei specii de animale o distruge pe cea a unei alte specii (prin legături de genul vânător – vânat, mâncător – mâncat, exploatator – victimă (colaterală)...); viaţa microscopică o distruge pe cea macroscopică (de exemplu, prin acţiunea unor bacterii care provoacă boli infecţioase...) ş.a.m.d. Viaţa se luptă în sine cu sine şi din această luptă a ei rezultă deopotrivă arta şi ne-arta, arta vieţii şi arta morţii vieţii, arta de a (supra)vieţui şi arta de a ucide.

Chiar dacă ne-arta poate fi pusă sub cupola artei, fiinţa simte uneori în adâncul ei că ne-arta nu ar fi artă – că distrugerea este mai puţin viabilă artistic decât creaţia, că haosul este mai puţin artistic decât cosmosul. Ea ştie că aceasta este o preferinţă subiectivă care nu poate fi susţinută, dar se pare că ea este o preferinţă intimă a vieţii – e speranţa ei de mai bine, iluzia că ar putea vreodată să fie altfel de cum este...

Ştie că-i subiectivă, fiindcă ştie că nu este creaţie fără distrugere, că nu este cosmos fără haos, că nu este necesitate fără contingenţă şi invers. Ştie toate acestea, dar parcă uneori ea se vede cel mai bine pe sine în lumina ei pozitivă, în ignorarea conştientă a luminii sale negative...

Cel care se întreabă însă „Ce este viaţa?” urmăreşte atingerea viziunii de ansamblu („Ce este viaţa?”), a viziunii integratoare („Ce este viaţa?”) şi nepărtinitoare a vieţii („Ce este viaţa?”) – a viziunii vieţii manifestate în întregul ei fiinţial („Ce este viaţa?”)...

DRUMUL SPRE MOARTE

Meditând deci asupra vieţii, gândeşte-te acum că viaţa (o viaţă) stă lângă tine şi îţi spune: „Sunt grav bolnavă – sufăr de o boală mortală... În curând o să mor. Acesta este drumul meu spre moarte...”. Ce i-ai zice tu? Cum ai putea să-i diminuezi amărăciunea şi suferinţa şi suspinul şi angoasa şi căderea şi durerea?

Poate îi vei zice: „Şi eu sunt grav bolnav/ă – sufăr de viaţă. În curând o să mor. Acesta este drumul meu spre moarte...” Nu cred însă că astfel vei consola adevăratul suferind (deşi e mult adevăr în ce i-ai spus). El ştie că „suferinţa ta de viaţă” o vei duce mult şi bine pe picioare, pe când boala lui mortală îl face tot mai slab şi în curând nu o va mai putea „duce pe picioare” şi va „cădea la pat” şi apoi în braţele morţii... El ştie asta – şi tu o ştii... Totuşi cum ai putea să-l consolezi?

Poate îi vei zice: „Vezi tu, aşa e viaţa – mereu în treburile ei se amestecă trei ucigaşi: boala mortală, accidentul mortal şi violenţa mortală (crima). Aceşti trei ucigaşi sunt urâţi de viaţă, dar, adesea, ea nu are prea mare putere împotriva lor. Destinul lor este să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva ei, iar destinul vieţii este să lupte până la capăt împotriva lor. Aceasta e o luptă titanică ce durează de eoni întregi şi încă va mai dura până la sfârşitul timpului, cu victorii când de o parte, când de alta.

Menirea ta, viaţă fiind, este să lupţi în armata vieţii, să fii curajos(/oasă) şi să-ţi împlineşti cu mândrie misiunea ta de luptă (chiar dacă ea îţi apare acum ca fiind fără prea mari şanse de izbândă). Te angajezi într-o bătălie din care probabil nu te vei mai întoarce. Acesta ţi-e însă destinul: nu să mori resemnat, ci să lupţi până la capăt – voinţa, gândirea, simţirea şi fapta trebuie deci să-ţi fie puternic avântată spre elan vindecător.

Cei trei ucigaşi de viaţă trebuie slăbiţi, trebuie hărţuiţi, trebuie alungaţi de pe domeniile vieţii. Aceasta este soarta ta: să te lupţi voiniceşte cu ei pe tărâmul arid al bolii, accidentului şi violenţei pe care ei sunt stăpâni.”

Glăsuindu-i astfel bolnavului, parcă l-ai mai înviorat puţin, parcă i-ai mai dat o speranţă şi un sens întru destin. Dar el îţi poate spune:

– „E o contradicţie în ce zici tu: cei trei ucigaşi au şi ei viaţă, sunt şi ei viaţă: boala are viaţă, accidentul are viaţă, violenţa are viaţă. Viaţa nu se luptă cu ceva exterior sieşi, ci se luptă cu ea însăşi. E o luptă interioară aici. Am observat-o şi să ştii că o duc în interiorul meu: eu viaţă cu viaţa din mine şi din lume...

Oricum... nu ţi-am spus că păşesc pe drumul spre moarte şi că în curând mă vei vedea schilodit de boală, slăbit de ea, doborât de ea, pentru ca tu să mă consolezi – deşi dacă tot ai făcut-o, îţi mulţumesc (nimănui nu-i strică puţină consolare în viaţă fiind).

Ţi-am spus de drumul meu spre moarte, ca să nu fii prea tare surprins/ă când eu nu voi mai fi, când inima va înceta să mai bată în mine. Ştiu că ţii la mine, ştiu că mă iubeşti şi că suferi la auzul acestei veşti. Dar suferinţa îţi va fi înzecită în momentul când drumul meu îşi va atinge ţinta (cu toate împotrivirile mele eroice).

Atunci, în acel moment de maximă intensitate dramatică, când viaţa mea se va întâlni direct cu moartea mea, inima ta va fi copleşită de durere, de necaz, de supărare, de revoltă. Şi are tot dreptul să fie aşa: viaţa din ea se revoltă împotriva morţii din mine.

Ţi-am spus deci de drumul meu spre moarte ca să te pregătesc pentru acest moment, ca să-ţi întăreşti inima şi mintea în aşteptarea întâlnirii mele cu moartea, ca să te pregăteşti spre a vieţui cu demnitate după ce eu nu voi mai fi alături de tine...”.

Auzindu-l pe cel/ cea care păşeşte spre moarte, cum vorbeşte îţi vin lacrimile şi ai izbucni în plâns... Nu ştii de ce – e ceva atât de tragic în acest Drum... Dar te abţii... Tocmai ai ţinut un discurs despre luptă, despre vitejie, despre speranţă. Deşi ştii că are dreptate, simţi în tine atât de adânc o durere, încât îţi vine să plângi, să te cufunzi în lacrimi fără număr, să te laşi pradă necazului ce însoţeşte în mod inevitabil drumul spre moarte. Dar te abţii deocamdată – te ţii tare – trebuie să fii alături de călător, de bolnav – el se bazează pe tine, trebuie să fii tare....

Şi atunci îi zici: „Negreşit că viaţa întreagă este un drum spre moarte, că cei trei ucigaşi pândesc din umbră orice slăbiciune a vieţii, orice neatenţie a ei, gata să o atace când îi este lumea mai dragă. Şi iată că mişeii te-au lovit şi pe tine – să ştii însă că îţi sunt alături: îţi voi obloji rănile şi îţi voi alina durerile şi suferinţa. Şi vom lupta împreună cu ei până la ultima suflare, fiindcă împărtăşim împreună acest drum spre moarte: amândoi păşim pe el, chiar dacă pare că tu eşti obligat să te grăbeşti să-ţi închei socotelile cu viaţa, mult mai repede decât mine. Această intensitate a luptei ne poate ajuta să înţelegem şi să trăim cu mult mai vie intimitate viaţa, să-i asimilăm valenţe emoţional-intuitiv-volitive înainte nebănuite. Sacrificiul, dăruirea, empatia, trăirea intensă în orizontul apropiat al morţii fac viaţa să dea din ea ceea ce are ea mai bun: continua ei luptă pentru afirmarea de sine, pentru auto-susţinerea sa în existenţă, în ciuda nenumăratelor obstacole care îi ies mereu în cale.

Dacă te întrebi acum „Ce este viaţa?”, trebuie să recunoşti alături de mine că ea este mereu călătoare pe drumul spre moarte, că ea este cea care păşeşte mereu spre propria ei stingere... Pentru că aşa stau lucrurile în conştiinţă – pentru că aşa vrea realitatea să se manifeste – mereu sub forma unei adunări de viaţă şi de moarte aparent cu sumă nulă. Dar viaţa triumfă mereu prin ceea ce lasă în urma ei, prin generaţiile următoare, prin forţele ei creatoare, prin încărcătura trăitoare de sublim pe care o lasă sămânţă spre încolţit în viaţă sau fruct spre cules de către vieţile ce-i rămân în urmă.

Viaţa trebuie să conştientizeze moartea, trebuie să o înţeleagă şi să se comporte cu ea ca şi cum ea ar fi – pentru că ea este. Astfel, trăind fără rest în orizontul morţii, cu amintirea şi cu anticiparea ei, viaţa dă uneori ce are ea mai bun din sine. Gândul morţii poate să ne fie o constantă, dar mai presus de el trebuie să fie trăirea intensă a vieţii de aici şi acum, trăirea deplină a vieţii cu toate plusurile şi minusurile sale, cu toate drumurile ei spre moarte şi cu toate drumurile ei spre naşterea de noi forme de viaţă. Viaţa e aici şi acum şi trebuie trăită ca atare. Moartea este atunci şi acolo – dar nu e treaba noastră acum, pentru că ea nu este acum...”.

Rănitul de moarte (prin boală mortală) te-a ascultat – ai văzut de altfel şi tu că l-ai mai înseninat puţin – dar acum că te-ai oprit din elanul tău discursiv poţi să observi din nou tragicul şi dramaticul pe chipul său şi în privirea ta. Ele capătă noi semne de mesaj când îl auzi că îţi spune:

– „Nu de moarte îmi e mie teamă, ci de această viaţă de acum – de această viaţă trăită obositor în orizontul morţii... şi poate nici măcar de ea... ci de viaţa în durere şi în suferinţă pe care o am acum şi care ştiu că se va amplifica pe viitor... şi poate nici măcar de ea... ci de gândul că poate ceea ce putea să fie nu va mai fi niciodată din momentul în care eu mă voi întâlni cu a mea moarte prematură.

Nu în timp şi nici în destin este regretul meu de afirmare, ci în gândul că spaţiul tău de confort personal va rămâne rănit de lipsa mea fiinţială. Îmi este teamă de suferinţa mea prezentă şi viitoare, dar mult mai teamă îmi este de suferinţa ta. Lipsurile din mine le gestionez precum pot mai bine, dar lipsurile din tine legate emotiv de lipsurile mele simt că nu le pot nici atinge şi nici acoperi pe cât aş vrea.

Iubirea mea pentru tine, mai ales când mă ştiu spre moarte păşind, a crescut şi mai mult şi nu mă tem atât de singurătatea mea, cât de a ta singurătate – fiindcă te ştiu sensibil/ă şi nu vreau să te rănesc prin prezenţa mea involuntară întru moarte.”

– „Dar ce vorbeşti: lasă, nu te mai îngriji de suferinţele mele, că ai tu destule pe cap!... Ştiu că e mai simplu să te îngrijeşti de suferinţe care pot fi alinate decât de cele care nu pot fi – dar haide să privim mai mult acum spre plăcerile şi bucuriile vieţii şi să vedem şi partea plină a paharului – să vedem ce putem face spre a ne delecta din cupa vieţii şi din nectarul ei ce încă ne-a mai rămas spre îmbucurare...”

Şi tot aşa discuţia ta cu cel/ cea care păşeşte spre moarte, poate să continue spre consolare – mereu oscilând între viaţă şi moarte, între elan şi resemnare, între speranţă şi regret, între împăcare şi revoltă... Un lucru este sigur însă: când te vei despărţi de el/ ea, după ce vei ieşi din camera în care ai primit cumplita veste, pe hol, pe drum, în maşină, mai devreme sau mai târziu, vei izbucni puternic în plâns şi vei plânge cum poate nu ai mai plâns niciodată până atunci... Şi poate aşa te vei mai linişti puţin – şi poate aşa regretele şi revoltele, disperările şi supărările ţi se vor mai linişti puţin.

Şi vei plânge şi iarăşi vei plânge... – ca un prunc pus brutal în faţa cruzimii vieţii. Şi poate după ce te vei mai linişti din plâns te vei întreba: „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”... „Ce este viaţa?”...

Poate nu vei găsi atunci răspuns la această întrebare, dar poate vei simţi, în mod intuitiv, că viaţa este deopotrivă şi mult mai mult şi mult mai puţin decât „este” sau „poate să fie”...

IERTARE, UITARE, REPETARE

Şi astfel te poţi întreba: viaţa greşeşte? Tu îi greşeşti? Ea îţi greşeşte?... Şi dacă greşeşte, cum se corectează? Şi, mai ales: oare o poţi tu ierta?

Dar ea? Ea te iartă, dacă tu greşeşti? Şi cum îi poţi greşi vieţii? Are ea preferinţe, supărări, cerinţe imperative pe care să le transmită către tine?...

Dar dacă viaţa nu greşeşte?!... Şi dacă nici tu nu greşeşti?!... Dacă tu faci mereu doar ceea ce viaţa face fără greş – anume să vieţuieşti?... Şi dacă ea face la fel?... (Cel puţin până greşeşte major cu ceva şi atunci, parţial, ea încetează să mai vieţuiască...)

Şi ce e mai important aici – greşeala sau iertarea? Se prea poate ca iertarea să fie de departe mai importantă şi mai utilă pentru tine decât greşeala...

Greşeala, dacă e greşeală, nu e intenţionată, nu ţi-ai dorit-o: ea s-a întâmplat din greşeală... Iertarea însă nu poate veni la fel de uşor din greşeală – pentru ea îţi trebuie o hotărâre de a ierta şi o persistenţă în a rămâne în iertare.

Dar viaţa nu iartă – ea doar trece mai departe, fie prin greşeală, fie prin intenţie răuvoitoare, fie prin dăruire, fie prin iertare. Orice ar face, viaţa merge mai departe. Ea nu stă pe loc dacă a greşit, ci se iartă pentru greşeala făcută şi merge mai departe. Dacă a greşit şi nu se iartă e la fel – ea merge mai departe... Dacă nu a greşit şi nu-şi iartă această greşeală, ea, de asemenea, merge mai departe... şi dacă nu a greşit şi se iartă pentru aceasta, ea merge tot mai departe...

Viaţa nu poate să stea pe loc – ea nu stă locului – de aceea păşeşte mereu mai departe fie din greşeală în greşeală, fie din greşeală în iertare şi din iertare în greşeală, fie din iertare în iertare... după cum simte ea pe moment că ar fi mai util sau mai plăcut, sau mai interesant spre a face.

Motivaţiile ei de mişcare nu sunt importante: important este doar că ea va merge mai departe (EA VA MERGE MAI DEPARTE) – important este doar faptul că viaţa este viaţă şi că ea nu stă pe loc...

Când o viaţă iartă pe alta, pe sine se iartă – nu pentru că astfel nu-şi mai greşeşte, ci pentru că promite că nu o va mai face: promisiuni, promisiuni şi iarăşi promisiuni... Viaţa e plină de promisiuni. Visează la un timp lipsit de greşeli şi lipsit de iertări. Visează la un spaţiu unde nimeni nu iartă, pentru că nimeni nu greşeşte...

Paradisul vieţii nu este paradisul iertării, ci al lipsei ei. Paradisul vieţii vrea să-şi scoată greşeala din conştiinţă uitând că greşeala este „vieţuiască” – că greşeala este parte din viaţă – este viaţă – ca şi iertarea de altfel.

Şi nu e iertarea atât de importantă pe cât e uitarea – pur şi simplu la un moment dat viaţa uită greşelile şi relele ce i s-au făcut de către o altă viaţă – pur şi simplu la un moment dat peste conştiinţa sa cade un văl de uitare – atunci ea se trezeşte ca dintr-un vis urât şi îşi spune sieşi:

– „Greşeala, răutatea nu au fost – şi dacă au fost, au fost doar un vis urât pe care eu am ales să-l iert şi apoi să-l uit... Refuz să-l mai port cu mine. Refuz să-l mai rememorez, să-l mai reproiectez spre retrăire... Aleg să-l uit, să-l las să-şi piardă povara în uitare, să-l uit cu totul în ne-amintire...”.

Şi are dreptate să procedeze astfel... Căci ce e mai nociv: greşeala sau repetarea ei? Şi ce produce mai mult rău: greşeala cu voie sau fără de voie sau repetarea, reproducerea, reluarea, reamintirea, reînsămânţarea, reîmprospătarea, întreţinerea în existenţă a greşelii (prin ne-iertare, prin ne-uitare)?

Nu greşeala este iertată – contingenţa ei nativă nu poate fi iertată, fiindcă, de obicei, ea nu poate fi evitată. Repetarea greşelii în schimb poate fi iertată, prin hotărârea de a nu o mai repeta, prin hotărârea de a nu ne mai complace în noroiul ei, de a nu ne mai juca cu rănile deschise de greşeală, de a nu-i mai întreţine efectele (prin repetarea ei). Iertarea nu vindecă rănile greşelii, ci le lasă să se vindece – ea le împiedică pe acestea să se auto-întreţină în suferinţă.

Viaţa se iartă, deci, pentru că vrea să meargă mai departe, pentru că vrea să-şi lase rănile să se închidă, pentru că vrea să fie viaţă sănătoasă şi nu viaţă rănită, viaţă întreagă şi nu viaţă schilodită, viaţă corectă şi nu viaţă greşită (care insistă în greşeală).

Iertarea vieţuieşte deci mereu în viaţă (fiind o condiţie intrinsecă a capacităţii ei de a merge mai departe). Iertarea este motorul vieţii, este capacitatea ei de a privi înainte, de a refuza să mai privească în urmă, de a nu mai accepta să se înglodeze în noi greşeli, de a le lăsa spre putrezire în groapa timpului pe cele vechi. Când iartă, ea nu alungă greşeala din viaţa sa, ci doar se hotărăşte să nu o mai repete pe cea veche.

Iar despre greşelile potenţiale, despre greşelile ce vor fi să fie, cine le ştie? Dacă le-ar şti, nu le-ar mai face. Dar cum nu le ştie le face... şi apoi se mânie (că le-a făcut) după care le repetă din nou şi se mânie şi mai tare (că le-a repetat), pentru ca, în cele din urmă (într-un final oarecare), să se plictisească de ele şi să le ierte. Astfel viaţa se iartă pe sine şi nu le mai repetă (sub aceeaşi formă) cel puţin o perioadă – şi astfel ea merge mai departe... Le uită şi merge mai departe... Iertând mergi mai departe. Uitând mergi mai departe: a ierta înseamnă a uita, a refuza să mai repeţi greşeala recunoscută ca atare...

Ce este atunci viaţa?... Ea este şi greşeală şi iertare, este şi repetare şi renunţarea la ea, este şi vechi şi nou, este şi amintire şi uitare, şi rememorarea trecutului (cu bunele şi cu rele lui, cu greşelile şi corectitudinile lui) şi proiectarea viitorului. Viaţa este iertare, pentru că merge mai departe. Este greşeală atunci când stă pe loc – sau, mai precis, atunci când se învârte pe loc (în cerc vicios).

Totuşi, viaţa este greşeală şi pentru că merge mai departe, pentru că nu stă puţin locului să-şi analizeze greşeala tocmai făcută spre a o corecta şi a nu o mai repeta – pentru că nu reflectează asupra greşelilor sale decât atunci când ele devin cronice. Viaţa este greşeală, pentru că merge mai departe, pentru că trece cu prea mare uşurinţă peste greşeli, pentru că se pripeşte, pentru că se grăbeşte să meargă mai departe... doar ea ştie unde...

Viaţa este, prin urmare, iertare doar atunci când stă pe loc puţin şi îşi analizează greşelile, când se opreşte puţin din agitaţia sa, din stresul său, din mişcarea sa relativ haotică spre a se analiza pe sine spre a vedea nu doar că a greşit, ci şi că a repetat, iarăşi şi iarăşi, aceeaşi greşeală (de fiecare dată cu aceleaşi rezultate: suferinţă, agitaţie, stres, angoasă, nefericire...).

Când viaţa stă pe loc să se privească pe sine, poate să vadă singură sau i se poate arăta că ea se învârte, adeseori, în cercuri vicioase²... Doar atunci când înţelege acest adevăr şi e hotărâtă să iasă din aceste cercuri, ea (se) poate ierta – doar atunci ea poate lua hotărârea de a nu mai fi proastă, de a nu mai acţiona automat, ca un robot stricat. Doar atunci (după ce stă pe loc) ea poate cu adevărat să meargă mai departe...

Mersul mai departe (MERSUL MAI DEPARTE) şi statul pe loc (STATUL PE LOC) sunt faţete întrepătrunse ale vieţii – doar când stai puţin pe loc pentru a privi cu atenţie în urmă, pentru a privi atent în prezent, pentru a te uita pătrunzător spre viitor – doar atunci poţi merge cu adevărat mai departe. Altfel doar ţi se pare că mergi mai departe – când, de fapt, tu doar te învârţi în cerc vicios.

Greşeala este întruchipată în cerc vicios (în linia închisă), iertarea se întruchipează în spirală (în linia deschisă). Prin greşeală, prin repetarea ei mergi, iarăşi şi iarăşi, pe unde ai mai fost, redeschizând, mereu şi mereu, răni vechi, care astfel nu se pot vindeca. Prin iertare păşeşti pe un drum nou şi laşi rănile vechi să se vindece.

Greşeala iertării este însă că nu e niciodată completă, fiindcă viaţa nici nu poate şi nici nu vrea să uite de tot trecutul său – de altfel, nici nu îi este util acest lucru, pentru că astfel ar fi condamnată să-l repete. Greşeala iertării constă deci în faptul că, de multe ori, iertarea se repetă pentru una şi aceeaşi greşeală.

A ierta repetat aceeaşi greşeală – iată greşeala iertării... Astfel, greşeala se simte îmbiată să se repete şi să crească, fiindcă ştie că va fi iarăşi şi iarăşi iertată. Aceeaşi greşeală nu trebuie deci iertată de două ori şi, în nici un caz, de trei ori. A ierta repetat aceeaşi greşeală este a repeta greşeala – este a face din iertare greşeală, de a face din ea instrument de boală şi nu de vindecare...

Când iertarea greşeşte, ea nu mai e iertare, ci greşeală. Când greşeala se iartă odată, se poate vorbi de iertare – când se iartă de două sau de mai multe ori, se poate vorbi de greşeala iertării: iertarea şi repetarea nu merg mână în mână când sunt aplicate aceleiaşi greşeli, ci doar atunci când se leagă de o altă şi o altă greşeală.

Când iertarea şi greşeala se învârt în cerc vicios, în jurul aceleiaşi greşeli, iertarea încetează să mai aibă calităţi terapeutice şi din medicament se transformă în otravă.

Iertarea este bună doar dacă greşeala nu mai este repetată – şi în acest sens ajută cel mai mult pedepsirea greşelii, asocierea ei cu iertarea prin pedeapsă.

Dacă iertarea duce la repetarea greşelii (prin lipsa asocierii ei clare cu pedeapsa), atunci iertarea devine parte din problemă şi încetează să mai fie o soluţie viabilă pentru viaţă. În acest caz trebuie să apelăm la iertarea iertării (la pedepsirea greşelii de a ierta), la a refuza să mai acordăm iertarea nocivă care duce la repetarea greşelii.

Iertarea şi iertarea iertării sunt cheile prin care viaţa merge înainte după ce cugetă puţin asupra greşelii şi a posibilităţii realiste de a nu o mai repeta.

Greşeala greşelii e, prin urmare, faptul că se repetă, că greşeala cu pricina se reia pe sine în existenţă, că viaţa neatentă o primeşte din nou şi din nou în viaţa sa provocându-şi astfel suferinţă inutilă.

Greşeala „negreşită” este greşeala întâmplător-necesară, este greşeala contingent inevitabilă... Ea nu are leac şi, prin urmare, nu are iertare, pentru că nu poate fi iertată...

Greşeala greşelii însă este repetarea greşelii şi ea poate fi iertată şi trebuie să fie iertată – adică să se refuze efectuarea acţiunii care o repetă. Dacă recidivează însă, greşeala greşelii mai poate fi vindecată doar prin iertarea iertării – şi nu prin iertare pur şi simplu, pentru că în acest caz simpla iertare (uitare) nu mai este suficientă.

Greşeala greşelii (GREŞEALA GREŞELII) şi iertarea iertării (IERTAREA IERTĂRII) sunt, prin urmare, parte din viaţă: viaţa le aduce spre vieţuire, ea le întreţine în dânsa, ea le scoate din planul existenţei sale.

Când greşeşte, viaţa însă nu se poate ierta – ea îşi plăteşte mereu greşelile, mai devreme sau mai târziu, fie că vrea să o facă, fie că nu vrea, fie că alege să le uite, fie că alege să le ierte, fie că alege să le repete...

Când (i se) comite greşeala greşelii, viaţa încă poate ierta şi uneori trebuie să o facă (dacă greşeala cu pricina nu e foarte gravă), dar fără să abuzeze de iertare sau de iertarea iertării. Când ajunge însă la facerea greşelii greşelii greşelii (la repetarea greşelii greşelii), viaţa trebuie să apeleze imediat la iertarea iertării şi apoi să meargă mai departe.

Oricărei greşeli repetate poate să i se opună spre tămăduire o iertare sau o iertare a iertării. Depinde însă doar de viaţă dacă este suficient de lucidă pentru a răspunde la întrebarea „Ce este viaţa?” cu exclamaţia: „Viaţa este ceea ce merge mereu mai departe!” („VIAŢA ESTE CEEA CE MERGE MEREU MAI DEPARTE!”)."

1 A se vedea pentru dezvoltarea ideii Radu Lucian Alexandru, Noua Ordine Religioasă, cap. „Sufletul nu este altceva decât psitruvisul”.

2 Pentru dezvoltarea acestei idei a se vedea cartea Deschiderea Universului, autor Radu Lucian Alexandru.

Extras din cartea “Ce este viața?” - autor Radu Lucian Alexandru:

https://calatorieprinconstiinta.files.wordpress.com/2016/12/ce-este-viata-radu-lucian-alexandru.pdf

Posted in: arta, boala, cuvinte, iertare, lume, stil, valoare | | |

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Radu Lucian Alexandru

Repetare si intamplare

Ce este viata? - IV - Cuvinte

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru

Cuprins

Postări populare

Totalul afișărilor de pagină

Cărţi PDF pt. download

Profil Google Plus

Contact

Twitter