Ce este filosofia? - carte PDF

Cartea "Ce este filosofia?"

cuprinde următoarele capitole:

I Filosofia este...

II De ce?

III Cine este filosof?

IV Esenţă de filosofie

V Ce este?

 

Lectură plăcută!

Radu Lucian Alexandru - Ce este filosofia? - carte PDF:

"Ce este filosofia?

Personaje: Ion, Ioana, Mihai, Laura, Gheorghe, Viorel (organizatorul taberei), soţia lui Aurelia şi băieţelul lor Relucu.
Costume: ţinute de vacanţă...
Decor: Tabără de filosofie. Pădure, iarbă, luminiş. Sunete din natură. În dreapta, corturi – primul al familiei organizatorului, apoi corturile participanţilor. În mijloc, două măsuţe cu scaune aferente...

I. Filosofia este...

1. Trezire

(Viorel iese voios din cort, face câteva exerciţii de înviorare, după care, cu o lingură şi o oală scoase din cort, începe să facă gălăgie, ca să trezească trupa...)
Viorel (cu voce puternică): Scularea filosofilor!... Treziţi-vă fraţi gânditori!... Fiinţe cugetătoare întru filosofie deschideţi ochii şi reflectaţi la viaţă!... Nu mai dormiţi şi treziţi-vă conştiinţa!... Vremea somnului a trecut!... E timpul să vă deşteptaţi!... Treziţi-vă!... A început o nouă zi pentru filosofie!
Aurelia (ieşind din cort nervoasă): Nu mai zbiera măi zăpăcitule, că ne-am trezit!
Viorel: Credeţi voi că v-aţi trezit!... În fapt voi încă dormiţi! – Treziţi-vă!... Treziţi-vă şi filosofaţi!... Treziţi-vă spre filosofie! (Bate în continuare în oală...)
Relucu (somnoros, iese împleticit şi o trage pe mama sa de mână): Mamă! Mamă!
Aurelia: Ce e puiu' mami?
Relucu: Mamă... Ce e aceea „filosofie”?... De ce s-a speriat tati?
Aurelia (către Viorel): Mai taci mă nebunule, că uite: ai trezit copilul!...
Aurelia (către copil): Nu te speria mamă! Filosofia nu e pentru copii! Du-te înapoi în cort şi te culcă!
Relucu: Dar mami... Dacă filosofia nu e pentru copii, de ce m-a trezit tati?
Aurelia: De nebun ce e, de aia!... Haide puişor şi te culcă aici lângă cort, dacă nu mai vrei înăuntru...
(Copilul se întinde pe o saltea şi dă să adoarmă. Aurelia se aşează pe un scaun şi se uită cu grijă spre copilaş...)
(O parte din participanţi (Mihai, Laura şi Gheorghe) ies de prin corturi uşor dezorientaţi...)
Viorel (către participanţi): Bună dimineaţa trupă! Hai, cu toţii, treceţi la exerciţii de înviorare!... Sunt foarte bune pentru corp şi minte!...
Gheorghe (căscând): Bună Viorel...
Laura (căscând): Bună dimineaţa...
Viorel: Haideţi!... Hai să ne punem fiinţa în mişcare!...
(Viorel indică prin semne celor care s-au trezit să i se alăture în a face câteva exerciţii de înviorare – ceea ce şi fac, nu însă cu prea mare entuziasm...)
Viorel (după ce fac câteva exerciţii): Ajunge fraţilor cu gimnastica pentru trup! Să trecem acum la înviorarea minţii!... V-aţi trezit cu toţii?
Laura (căscând): După câte văd, Ion şi Ioana încă nu au ieşit din cort...
Viorel: Aha! Nu prinde trezirea de ei prea uşor!... Trebuie atunci să insistăm. Cine nu vrea să filosofeze de bună voie va filosofa forţat... Aşa e viaţa! Aşa e şi în tabăra noastră de filosofie!
(Viorel le face semne şi le şopteşte să pună şi ei mâna pe ceva oale/ obiecte şi să se apropie de unul din corturi, apoi încep deodată să facă gălăgie cu toţii, stând în jurul cortului celor adormiţi...)
Viorel (după ce zgomotul încetează, pe un ton oficial): Treziţi-vă fraţi adormiţi!... Deschideţi ochii! Ciuliţi urechile! Căscaţi gura!... Şi hai: ieşiţi la aer! Mişcaţi-vă existenţa şi vă treziţi raţiunea!...
Gheorghe: Scularea, bă! Scularea, fă! Scularea, mă!...
Laura (fără vlagă, uşor adormită): Haai... haai... Hai fraţilor, hai!... (Căscând:) Suuus!... Suus!!!... Haaai... Hai suus!...
Mihai (cu putere, ritmat, fără grabă): Treziţi-vă!... Sculaţi-vă!... Ridicaţi-vă!... Lăsaţi visele! E timpul să vegheaţi!
Viorel: Treziţi-vă spre filosofie!

Relucu (ridicându-se de pe saltea): Mami! Mami!...
Aurelia: Ce e dragu' mami?
Relucu (somnoros): Mami... Ce e filosofia?
Aurelia (nervoasă): Nebunia din capul lu' taică-tu! Că i-am zis să nu mai zbiere, da' el ce ştie? – Doar filosofie!... Filosofie în sus, filosofie în jos... Doar atâta îl duce capu'!...
(Privind în direcţia soţului îşi flutură mâna în dreptul tâmplei indicându-i acestuia că îl consideră dus cu pluta...)
Relucu: Dar mami, de ce se face atâta gălăgie când oamenii filosofează? (Căscând:) Nu pot şi ei să filosofeze în linişte?...
Aurelia: Lasă mamă şi nu îţi mai bate tu capul cu problemele filosofiei, că eşti prea mic să pricepi acum ce e filosofia! Haide, mai bine, să mergem până la râu, să te speli pe faţă!...
(Relucu şi Aurelia ies prin stânga.)
Viorel (către cei treziţi): Haideţi să mai facem nişte gimnastică!... (Se îndepărtează de cortul adormiţilor şi încep să facă câteva mişcări de înviorare...)


2. Timpul

(Ion şi Ioana ies din cort şi, întinzându-şi oasele, cască nedumeriţi...)
Ion: Ce e bre cu gălăgia asta?... Cine s-a trezit? Şi de ce?
Gheorghe (apropiindu-se de Ion): Noi ne-am trezit, bădiţă! Nu se vede?
Ion: Ba se vede! Da' eu întreb: de ce?... Nu e cam devreme?... Şi de unde atâta grabă? Că doar avem toată ziulica la dispoziţie să filosofăm!... Şi apoi aseară, până târziu, în jurul focului de tabără, ce am făcut?!
Gheorghe: Am filosofat, evident!
Ion: Păi vezi?! Tot filosofăm, una-întruna... (Mai încet, către Gheorghe:) Ar putea şi Viorel să ne lase mai moale, că totuşi filosofia nu e bufet să stai toată ziua în ea!...
Ion (către Viorel): Bună dimineaţa maestre! Ce trezire încântătoare ne-aţi mai făcut azi! O vom ţine minte pentru posteritate!
Viorel: Bună trezire, stimabililor! Haideţi şi voi la un pic de gimnastică... (În timp ce face nişte mişcări de înviorare, în principal cu mâinile:) Că apoi ne luăm pe stomacul gol... (căscă cu elan) filosofia de dimineaţă... în cadrul unei mini-conferinţe... filosofice... de... înviorare!... Vom dezbate tema:... Ce este... filosofia?
Gheorghe: Iară?! Păi aseară ce am făcut?
Viorel (oprindu-se din a face exerciţii...): Iară Gheorghe, iară! Că asta face filosofia mai întâi de toate – se chestionează sceptică pe ea însăşi!
Mihai: Nu putem discuta despre altceva?
Viorel: Propui ceva anume, Mihai?
Mihai: Da – haideţi să discutăm despre... despre... Despre ce... să discutăm noi aşa de dimineaţă?... (Că mie îmi stă mintea doar la mâncare!...)
Ioana: Am putem discuta despre mâncare... Da!... despre procesul ontologic specific asimilării hranei în fiinţă la ceasul soarelui răsare peste a noastră dorinţă... Dar poate ar fi mai bine, dacă am uita puţin de mâncare şi dorinţă şi ne-am limita la a contempla puţin timpul prezent... pentru a sorbi în noi puţină linişte... după gălăgia de adineauri...
Viorel: Bine dragilor – despre timp vreţi să discutăm, despre timp vom discuta!... Staţi jos să reflectăm! Sau dacă unii reflectaţi mai bine în picioare, rămâneţi în picioare! – Fiecare să se aşeze sau să se mişte cum crede el că se simte mai bine!
Ioana: Putem sta şi în cap?
Viorel: Puteţi! Dar nu ştiu la ce vă foloseşte!
Ioana: Atunci mai bine să stăm în fund!...
Viorel: Că bine zici! (Se aşează cu toţii pe scaunele de vacanţă.)
Ion: Haide maestre... spune-ne atunci ceva despre timp – pe stomacul gol, dacă zici matale că astfel prindem filosofie mai bine!... Dar... te rog... mai încet şi cu dulceaţă în glas, că, după trezirea pe care ne-ai făcut-o azi, urechile noastre sunt un pic mai sensibile!...
Viorel (pregătindu-se să-şi înceapă discursul): Hm, hm...
(Îşi drege glasul şi îşi aranjează ţinuta...) Ascultaţi deci!...


3. Explicaţii întrerupte

Relucu (strigând): Tati! Tati! (Copilul intră în fugă pe scenă.)
Viorel: Da tati!... Care e baiul?
Relucu: Tati... Ce e filosofia?
Viorel: Vedeţi cine ştie ce trebuie să întrebe?... Vă face de ruşine un copil! Doar v-am spus că trebuie să lămurim problema filosofiei mai întâi – şi un copil de zece ani ştie asta!
Viorel (către Relucu): Du-te tată de aici, du-te la mami şi întreab-o pe ea, că eu am treabă acum!...
(Aurelia a intrat pe scenă în urma lui Relucu, a mers la cort şi, fără să intre de tot în el, acum căuta ceva prin interiorul lui.)
Relucu (schimonosindu-se): Dar tati, mami zice că nu poate să-mi spună, că sunt prea mic şi că nu pricep... şi nu vrea să-mi spună!...
Viorel: Aşa deci... Nu vrea să-ţi spună... Bine, atunci lasă că îţi spun eu. Stai aici jos lângă tati, ca să vă explic la toţi ce e filosofia... Aşadar, fraţilor, filosofia este...
Aurelia (apropiindu-se de Viorel cu o plasă în mână): Iarăşi umpli mintea copilului cu prostii? Vrei să-mi facă pe urmă capul calendar? Să mă tot întrebe despre cuvintele voastre filosofice – de mă strică de cap toată ziua?!...
Aurelia (către Relucu): Hai mamă de aici!... Hai să mergem din nou pe malul râului, să îţi dau ceva bun de mâncare. Lasă-l pe taică-tu, că, oricum, el nu te învaţă decât prostii!...
(Aurelia iese cu Relucu de pe scenă.)
Viorel (mâhnit de reacţia Aureliei, ridicându-se de pe scaun): Ştiţi ce? Mi-o cam întrerupt nevasta cheful de filosofare. Haideţi să mergem şi noi până la râu, să vă învioraţi şi să vă treziţi pe deplin, că am impresia că încă sunteţi cam somnoroşi şi, prin urmare, nu vă prea stă capul la filosofie... Iar cei care sunteţi mai flămânzi puteţi să vă luaţi cu voi ceva gustări potrivite pentru micul dejun... să mâncăm ceva pe malul râului...
(Cu excepţia lui Ion, se ridică cu toţii de pe scaune şi îşi iau de prin corturi ceva de-ale gurii...)
Viorel (în timp ce păşeşte spre ieşire): Haideţi fraţilor!... Să mergem să ne trezim!... Să ne înviorăm minţile şi să le deşteptăm pe deplin... spre filosofie!
(Viorel, Gheorghe, Mihai şi Laura ies de pe scenă prin stânga.)


4. Ce...?

(Ion rămâne îngândurat, aşezat pe scaun lângă o măsuţă de vacanţă. Ioana pleacă cu ceilalţi, să meargă la râu, dar când să iasă de pe scenă, privind înapoi, îl vede pe Ion şi se întoarce încet spre el. Când ajunge lângă el, îl întreabă:)
Ioana: Ce faci Ioane, nu vii?
Ion (după o mică ezitare, cuprins în gânduri): Ioana!
Ioana: Da?!
Ion: Ioana... Vreau să te întreb ceva!
Ioana: Ce?
Ion: Exact asta vreau să te întreb: ce?
Ioana: Ce?!
Ion: Da!... Ceee?...
Ioana: Daa?!...
Ion: Tu Ioana, ceee... ?
Ioana: Da mă Ioane, zi odată!...
Ion: Auzi tu Ioana... ceee??...
Ioana: Ce „ce”, mă Ioane?! Hai nu mă mai fierbe... şi zi odată ce... ai de zis!
Ion (după o mică pauză): Cum adică „Ce „ce”?” tu Ioana?!
Ioana: Păi aşa cum auzi: ce este cu „ceee?”...?
Ion: Adică mă întrebi „Ce este?”?
Ioana (aşezându-se pe un scaun lângă Ion): Exact: Ce este cu acest „ce”?
Ion: Hm, deci „Ce”, adică el... „Ce este?”, adică tot el?
Ioana: Nu domnule: „Ce este cu „ce”?”... Adică, ce întrebare voiai să-mi pui, care începea cu „ce”?
Ion: A... Deci pe tine nu te interesează ce anume este, aşa în general, adică ce anume are fiinţă, ci doar ce este „ce”, adică el în particular... Şi nici măcar el, ci doar o anumită specie a lui, adică ce este acel lucru despre care eu voiam să te întreb ce este cu el...
Ioana: Exact... eşti pe drumul cel bun!...
Ion: Tu vrei deci să ştii ce întrebare anume mă frământă pe mine, care începe cu „ce” şi, mai ales, cu „ce este”...
Ioana: Ei... Nu vreau să ştiu neapărat!... Dar dacă tot ai adus vorba, acum poţi să-mi spui, dacă nu te deranjează, că văd că te cam codeşti, că eziţi chiar... O fi vreo problemă personală... Foarte bine... Dacă e prea delicată problema, poţi să o amâni pe altă dată, că nu mă supăr...
Ion: Dar de ce să te superi? Eu voiam doar să te întreb ceva simplu...
Ioana: Anume?
Ion: Anume, cee esteee... Deci ce este....
Ioana: Aşa...
Ion: Ce este...
Ioana: Da....
Ion: Iaca îţi spun, dacă eşti curioasă!...
Ioana: Cine? Eu?
Ion: Da, tu! Nu eşti curioasă?
Ioana: Bine, recunosc, te rog să-mi spui „Ce este...”
Ion: Ce-i cu tine?
Ioana: Cu mine?
Ion: Da: ce este cu tine?
Ioana: Ce să fie? Nu-i nimic...
Ion: Nimic?
Ioana: Păi nu!... Nu-i nimic!... E.. ceva!... Dar în rest sunt ok...
Ion: Ce anume?
Ioana: Sunt curioasă!
Ion: Eşti curioasă?
Ioana: Da. Sunt curioasă să aflu ceee... Ce-i cu tine?
Ion: Cu mine?
Ioana: Dar cu cine? Mai vezi pe cineva pe aici?
Ion: Ce să fie Ioana? Nu-i nimic...
Ioana: Nimic?
Ion: Nimic...
Ioana: Şi atunci ce e cu povestea aceasta cu „ce”?
Ion: A, nimic... Voiam doar să-ţi pun o întrebare.
Ioana: Ce... întrebare?
Ion: Dar nu ştiu dacă poţi tu să-mi răspunzi...
Ioana: Hai, încearcă-mă!
Ion: Bine... „Ce este filosofia?”
Ioana (după o mică pauză): Ce filosofie?
Ion: Păi filosofia!
Ioana: ... Care filosofie?
Ion: Toată filosofia!
Ioana: Toată?
Ion: Toată!
Ioana: Ascultă Ioane, tu ai ceva cu mine? Te-am supărat cu ceva?
Ion: Nu! Dar de ce întrebi?
Ioana: Păi dacă nu te-am supărat cu nimic, de ce vrei tu să ştii toată filosofia?
Ion: Ce filosofie?... La ce te referi? Este vreo filosofie... de care eu nu am cunoştinţă şi despre care tu vrei să-mi povesteşti mai multe?
Ioana: Ă... Nu! Nu cred!... A, ba da: ar fi una!
Ion: Care?
Ioana: Filosofia întrebării...
Ion: Interesant... Are şi filosofia o întrebare?... Pardon: am vrut să zic: are şi întrebarea o filosofie a ei?
Ioana: Are... Cum să nu aibă? Şi încă ce filosofie! – Una dintre cele mai interesante!
Ion: Ia-auzi! Şi ce e aşa de interesant la această filosofie?
Ioana: Totul!
Ion: Totul?
Ioana: Totul!
Ion: Ia ascultă Ioana!... Tu ai ceva cu mine? Te-am deranjat cu ceva?
Ioana: Nu! Dar de ce întrebi?
Ion: Păi, tu chiar crezi că există o filosofie la care totul să fie interesant?
Ioana: Da!
Ion: Care e acea filosofie?
Ioana: Eu... Eu sunt!... Sau nu mă găseşti interesantă?
Ion: ... Ba da!... Te găsesc foarte interesantă!...
Ioana: Normal! Aşa şi trebuie: la mine totul este interesant, deoarece pentru mine totul este interesant!
Ion: Totul?
Ioana: E... Nu am vrut să zic asta... Mai presus de toate tu eşti cel care mă interesează... Dar, dincolo de asta, totul mă interesează!
Ion: Normal... Cine a mai văzut femeie pe care să nu o intereseze totul?... Dar, acum şi aici, ce găseşti tu aşa de interesant la filosofia întrebării?
Ioana: Te găsesc pe tine!
Ion: Pe mine?
Ioana: Da, pe tine: nu voiai tu să-mi pui o întrebare?
Ion: Ba da... Dar, dacă tot am ajuns la filosofia întrebării, vreau acum să-ţi pun o altă întrebare: tu eşti interesată de mine sau de întrebările pe care eu ţi le ridic în conştiinţă?... Ce-i mai important pentru tine: eu?... Sau... întrebarea mea?
Ioana: Ai şi tu... o întrebare?
Ion: Am, cum să nu am?... Chiar mai multe!
Ioana: Mai multe?... Te-ai încurcat cu mai multe întrebări deodată?
Ion: Da!
Ioana: Hi!... Cum se poate aşa ceva?
Ion: Se poate Ioana!... Ce-ţi veni?...
Ioana: Ce să-mi vină?... Mi-a venit... o întrebare!
Ion: Ce întrebare?... De fapt, lasă... Lasă deocamdată deoparte întrebarea ta şi răspunde la întrebarea mea: ce-i mai important pentru tine: fiinţa? (De exemplu, fiinţa mea...) Sau... întrebarea? (De exemplu, întrebarea mea...)
Ioana: Ai şi tu... o Întrebare?
Ion: Am! Vrei să ţi-o arăt?
Ioana: Vreau... dar nu acum, mai încolo!... Că acum vreau să-ţi răspund la întrebarea precedentă!
Ion: Răspunde!
Ioana: Vai, ce greu îi!... De ce mă pui la o astfel de încercare? De ce vrei tu să aleg între fiinţă şi întrebare? Mie îmi plac amândouă!
Ion: Deci îţi sunt plăcute şi fiinţa mea, şi întrebările mele?
Ioana: Câteodată...
Ion: Numai câteodată?
Ioana: Nu... Adică... tot timpul... găsesc plăcere în tine, dar câteodată mă enervează... întrebările tale!
Ion: Da?
Ioana: Nu! Adică... nu mă enervează chiar aşa de tare... dar câteodată da...
Ion: Aşa deci... Prin urmare, nu-ţi plac întrebările mele...
Ioana: Ba nu!... Să ştii că unele îmi plac!
Ion: Ca de exemplu?
Ioana: Ă... ca de exemplu... „Ioana... mă iubeşti la fel de mult pe cât te iubesc eu?”
Ion: Interesant... Când te-am întrebat asta?
Ioana: Nu m-ai întrebat?
Ion: Ă... nu ştiu... Adică... probabil... că te-am întrebat... Nu?
Ioana: Nu!... Nu m-ai întrebat!
Ion: Şi... vrei să... te întreb acum?
Ioana: Nu m-aş supăra!
Ion: Ă... ok!... Dar nu vrei să te întreb altădată? Că mi se pare că acum discutam despre alte întrebări... şi să nu ne încurcăm în prea multe întrebări...
Ioana: Deci nu mă iubeşti!
Ion: Vai! Da' cum poţi crede aşa ceva?... Eu poate te iubesc chiar mai mult decât mă iubeşti tu pe mine!
Ioana: Nu!... Nu se poate!... Iubirea mea pentru tine e mult mai mare decât iubirea ta pentru mine!
Ion: Nu!... Nu se poate! Iubirea mea pentru tine e mult mai mare decât iubirea ta pentru mine!
Ioana: Deci nu mă iubeşti!
Ion: Ba da! Ai dreptate: iubirea ta e mult mai mare... clar!
Ioana: Păi vezi? Trebuie să-ţi ştii locul în iubire, înţelegi?... Femeia trebuie să iubească mai mult, că aşa e ea făcută... Iar bărbatul trebuie să respecte această ierarhie naturală care există în iubire...
Ion: Desigur iubi... Ai dreptate!... Nu ştiu ce m-a apucat să te iubesc mai mult decât mă iubeşti tu pe mine! Îmi cer scuze! Nu se va mai repeta!...
Ioana: Aşa te vreau! Bravo!
Ion: Bun! Acum, dacă ne-am lămurit care din noi iubeşte mai mult, putem reveni la întrebările noastre?
Ioana: Te rog!
Ion: Deci... Vreau să-ţi pun o întrebare!
Ioana: Altă întrebare?
Ion: Nu... Aceeaşi întrebare, dar altfel întrebată...
Ioana: Zi!
Ion: Hm, hm... Ce înţelegi tu mai exact prin... filosofia întrebării?
Ioana: Totul!
Ion: Totul?
Ioana: Da, totul! Filosofia întrebării are ca obiect de studiu tot ceea ce există şi poate fi legat de o întrebare... adică, totul!
Filosofia întrebării este ramura cea mai importantă a filosofiei... Dacă nu vrei să-ţi pui o întrebare, nu poţi primi un răspuns... Şi dacă nu ştii cum să te întrebi, dacă nu ştii să insişti, dacă nu ştii să cauţi, răspunsul nu vine la tine...
Ion: Sunt de acord! Ba eu susţin chiar mai mult... Anume, că nu există filosofie fără întrebare şi întrebare fără filosofie! Chiar la asta meditam... Şi ştii ce voiam eu să te întreb?
Ioana: Ce?
Ion: Ce este filosofia?
Ioana: Care filosofie?
Ion: Filosofia... toată filosofia!
Ioana: Prin urmare: „Ce este toată filosofia?”
Ion: Da!
Ioana: Da, ce?
Ion: Da – adică ea toată – ce este?
Ioana: ... Păi... este filosofie!
Ion: Nu este „Ce?”?
Ioana: Ce fel de „Ce”?
Ion: Cum „Ce fel de „Ce”?”?!...Ce”!... „Ce?” – simplu, necomplicat, în toată frumuseţea lui de... „ce?”!
Ioana: ... A!... Atunci este şi „Ce?”!
Ion: Doar „Ce?”?
Ioana: Nu! E mai mult de atât!
Ion: Anume?
Ioana: Anume, de exemplu, cine?, unde?, când?, cum?, cât?, de ce?... Sau, de exemplu, „Ce este?”!
Ion: Ce fel de „Ce este?”?
Ioana: Cum ce fel de „Ce este?”?
Ion: Păi da: – Ce?
Ioana: Ea!... Ce anume este ea!?
Ion: Care ea?...
Ioana: Ea... eu... una!
Ion: Ea? Tu? Una?... Care ea? Femeia?
Ioana: Şi ea!... Dar nu ea!...
Ion: Dar cine?
Ioana: Ea!... Ştii tu cine!
Ion: Ştiu?
Ioana: Sigur ştii!
Ion: Cine?
Ioana: Ce?
Ion: Cine?
Ioana: Cum?!
Ion: Cine??
Ioana: De ce?
Ion: Nu de ce!! Cine?!
Ioana: Unde?
Ion: Nu unde! Cine?... Cine este ea?... Ea!
Ioana: Nu e „ce”? Adică, ce anume este ea?
Ion: Cine?
Ioana: Filosofia, Ioane!... Filosofia...
Ion: Filosofia?...
Ioana: Da, desigur... filosofia: Ce este filosofia?...
Ion: Aha... Păi, de exemplu: „Ce este filosofia?”
Ioana: Hm... Ţi-am mai răspuns la întrebarea asta!
Ion: Dar nu era o întrebare. Era un răspuns: răspunsul la întrebarea „Ce este filosofia?” este întrebarea „Ce este filosofia?”!
Ioana: Deci după tine „filosofia” se defineşte ca identitate prin întrebarea „Ce este filosofia?”?
Ion: Da! Filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana: Şi ce este filosofia?


5. Ce-i filosofia?

Ion: Filosofia, de cele mai multe ori, este acea realitate care se întreabă cine este ea!
Ioana: Şi cine este ea?
Ion: Dar tu cine eşti?
Ioana: Eu sunt... cea care acum te întreabă pe tine: „Cine eşti tu?”...
Ion (după o clipă de tăcere): Când eu mă întreb „Cine sunt eu?”, atunci sunt filosofia în acţiune!
Ioana: Da... Exact asta zicem şi eu când ţi-am răspuns mai devreme la întrebarea „Ce este filosofia?”...
Ion: Chiar?... Şi ce ai răspuns?
Ioana: Am zis că „filosofia este filosofie”!
Ion: Aha... înţeleg: şi eu sunt eu, şi tu eşti tu, şi ei sunt ei, şi este este este, şi ce este ce, şi filosofia este filosofie...! (Zâmbind cu subînţeles:) Da... înţeleg!...
Ioana: Ce rânjeşti acolo? Nu e aşa?
Ion: Ba da! Cum nu? Ea este ceea ce este, că doar nu o fi ceea ce nu este... Dar problema este: „Ce este?”
Ioana: „Ce este?”... La ce te referi când întrebi „Ce este?”?
Ion: La ceea ce este!
Ioana: Şi ce este?
Ion: Păi asta întrebam şi eu!
Ioana: Dar asta e simplu: eu sunt, tu eşti, el este...
Ion: Ce?... Ce este?
Ioana: Existenţă... realitate... fenomen... subiect... viaţă... mişcare... întrebare...
Ion: Nu e şi filosofie?
Ioana: Ba este! Eu sunt... şi sunt filosofie! Tu eşti... şi eşti întrebare! Noi suntem... şi suntem filosofia întrebării!
Ion: A!... Filosofia întrebării! Acum înţeleg: întrebarea mea cu filosofia ta se unesc spre mişcare şi ceea ce rezultă e „filosofia întrebării”!...
Ioana: Stai puţin, că nu ştiu ce ai înţeles tu... Poate nu ai înţeles bine... Mai zi odată!
Ion: Dar e evident iubi: întrebarea bărbatului interacţionând în mod direct cu filosofia femeii duce la manifestarea spontană a unei mişcări ritmice pe care o putem numi „filosofia întrebării”!
Ioana: Nu înţeleg!
Ion: Adevărul e că nu se poate explica!... Trebuie să vezi tu cu ochii tăi întrebarea... şi, mai ales, să o simţi cum lucrează, în interiorul filosofiei tale, prin mişcare repetată...
Ioana: Adică... să simt... întrebarea... în interiorul... filosofiei mele?...
Ion: Da!
Ioana: Parcă văd unde baţi!... Dar e şi normal: filosofia mea e filosofia întrebării... şi ce ar putea să se zbată în ea decât o întrebare? Şi ce mai întrebare!... O mare întrebare! Una profundă, adâncă, intimă!
Ion: Exact!
Ioana: Stai puţin! Tu ce-ai înţeles?... Sper că nu ai înţeles că eu mă refeream la... filosofia... întrebării!
Ion (râzând): Ba da! Trebuia să înţeleg altceva?
Ioana (râzând şi ea): Nu! Adică da!... Eu vorbeam de filosofia întrebării şi tu văd că ai înţeles că... eu vorbeam de... „filosofia întrebării”!...
Ion (zâmbind): Normal, despre ce altceva să vorbeşti? – Filosofie plăcută spre trăire... întrebare dulce spre simţire... Întrebare adâncită spre unitate, filosofie chemată de iubire spre patimi înfocate!...
Ioana: Da!... E foarte profundă „filosofia” asta... dar nu eşti reducţionist?
Ion: Ba da... Mie îmi place să reduc totul la o simplă problemă de filosofie!
Ioana: Ce problemă?... Cine sunt eu?
Ion: E şi asta o problemă... dar nu... Alta e problema!...
Ioana: Care?... Ce este iubirea?
Ion: Şi asta e o problemă, într-adevăr... Dar nu... Problema la care se reduce „filosofia” este „Ce este filosofia?”!
Ioana: Nu sunt de acord! Nu poţi reduce filosofia la o întrebare!
Ion: Nu?
Ioana: Nu... Adică nu cred că o poţi reduce la o singură întrebare... Cum nu o poţi reduce nici la un singur răspuns!...
Ion: Ba o poţi reduce – şi, uneori, e chiar recomandată această reducere a tuturor întrebărilor la o singură întrebare... La fel cum, uneori, e recomandată şi reducerea tuturor răspunsurilor la un singur răspuns!... Tu eşti femeie şi trebuie să înţelegi acest impuls reducţionist, doar vrei să reduci toţi bărbaţii la unul singur – anume, la iubirea vieţii tale!... Ba chiar mai mult de atât: tu vrei ca bărbatul tău să reducă şi el toate femeile la o singură femeie: să te vadă doar pe tine şi pe nici o alta!... Tu să fii pentru el singura femeie din univers... şi el să fie pentru tine singurul bărbat din existenţă!
Ioana: Şi ce e rău în asta?
Ion: Rău? Nu e nici rău, nici bine... E aşa cum e... Totuşi bănuiesc că eşti conştientă de faptul că tu nu eşti singura femeie din univers şi că eu nu sunt singurul bărbat din existenţă!...
Ioana: Chiar?... Eu nu sunt singura ta femeie? Mai ai vreo alta?
Ion: Eu credeam că tu ştii răspunsul la această întrebare...
Ioana: Îl ştiu... Hai să trecem la altă întrebare!
Ion: La ce întrebare?
Ioana: Uite: spune-mi, de exemplu, ce este, pentru tine, femeia?
Ion: „Ce este femeia?”
Ioana: Da... Ce este femeia?
Ion: Ţi-am răspuns: femeia este „Ce este femeia?”...
Ioana: Femeia este o întrebare?
Ion: Dacă aş şti, te-aş mai întreba?
Ioana: Desigur... Poate că vrei să auzi ce răspuns dau eu acestei întrebări...
Ion: Ce răspuns dai? ... Pentru tine, ce este femeia?
Ioana: Femeia? Habar n-am!... Tu, de exemplu, ştii ce este bărbatul?... Sau ce este omul?... Sau ce este viaţa?...
Ion: Da, ştiu!
Ioana: Ce?
Ion: „Ce este filosofia?”
Ioana: Adică, femeia e filosofie, bărbatul e filosofie, omul e filosofie şi viaţa e filosofie?
Ion: Da!
Ioana: Ce fel de filosofie?
Ion: Filosofia care se identifică cu „Ce este filosofia?”...
Ioana: Care filosofie?... Filosofia care întreabă „Ce este filosofia?” sau aceea care răspunde „Ce este filosofia?”...
Ion: Ambele!...
Ioana: Vrei să ştii ce cred eu că este femeia, respectiv filosofia?
Ion: Vreau!
Ioana: Femeia este femeie şi filosofia este filosofie!
Ion: Haide Ioana – fii te rog serioasă! – Că doar eu te întreb serios!
Ioana: Ioane dragă – dar şi eu îţi răspund la fel de serios!
Ion: Ce?
Ioana: Iată-mă-s!...
Ion: Iată un răspuns! Şi celălalt?
Ioana: Iată-mă-s din nou!...
Ion: Ai dreptate: filosofia se vede prin tine!
Ioana: Păi vezi?!
Ion: Văd!
Ioana: Ce anume?
Ion: Văd... te văd... Dar nu pricep...
Ioana: Ce nu pricepi? „Ce este filosofia?”
Ion: Exact!
Ioana: Dar parcă ziceai că filosofia este „Ce este filosofia?”... Prin urmare, tu ştii răspunsul la întrebarea „Ce este filosofia?”...
Ion: Îl ştiu?
Ioana: Da! Răspunsul tău este „Ce este filosofia?”...
Ion: Şi ce este ea?...
Ioana: Acum vrei să ştii răspunsul meu la această întrebare?
Ion: Da!
Ioana: Dar eu ţi-am dat un răspuns... Ba chiar două: mai întâi, că ea este ea... şi apoi, că eu sunt ea...
Ion: Frumoase răspunsuri! Dar prin ele nu mi-ai răspuns!
Ioana: Ce?
Ion: Cine mi-a răspuns?... Şi de ce?...
Ioana: Bună întrebare!...
Ion: Nu-i la fel de bună precum întrebarea următoare...
Ioana: Ce este filosofia?
Ion: Da. – Ce este ea?
Ioana: Mai întâi, o să reiau răspunsul cu „filosofia este filosofie” şi o să adaug, apoi, că eu sunt eu, tu eşti tu, femeia este femeie, bărbatul este bărbat şi viaţa este viaţă...
Ion: E bun răspunsul, dar... Când zici că filosofia este filosofie, tu nu-mi spui ce este „filosofia” pe care tu o identifici cu filosofia!
Filosofia-răspuns rămâne, prin urmare, nedefinită şi, astfel, filosofia-întrebare rămâne, în esenţă, ori fără răspuns, ori tot o întrebare...
Ioana: Dar şi tu faci la fel: când zici că filosofia este „Ce este filosofia?”, tu nu-mi spui ce este filosofia pe care tu o identifici cu întrebarea „Ce este filosofia?”... Filosofia ta despre sinele filosofiei, în loc să fie un răspuns, rămâne tot o întrebare...
Ion: Nu cred! Filosofia mea răspunde la întrebarea „Ce este filosofia?” cu întrebarea „Ce este filosofia?”, iar această întrebare este unul din cele mai bune răspunsuri care se pot da întrebării „Ce este filosofia?”... Astfel, acest răspuns ne arată că filosofia este intim legată de interogaţie şi, mai ales, de interogaţia de sine – că ea este acea realitate care întreabă şi care se întreabă...
Ioana: Fără să primească niciodată răspuns?
Ion: Câteodată da!... Ea primeşte însă şi răspunsuri, doar că, de foarte multe ori, ele ridică, la rândul lor, noi întrebări...
Ioana: Adică tu vrei să zici, de exemplu, că formularea „filosofia este filosofie” cere o întrebare?
Ion: Da...
Ioana: Ce întrebare?
Ion: Filosofia ta cere întrebarea mea!
Ioana: De ce?
Ion: Ca să se realizeze esenţa filosofiei, care este...
Ioana: Filosofia întrebării?
Ion: Nu! Adică da... Şi asta! Dar aceasta era filosofia ta... A mea e alta...
Ioana: Care?
Ion: Filosofia filosofiei! Adică, filosofia care se întreabă ce este filosofia!... Filosofia care-şi pune, de exemplu, întrebarea următoare: filosofia este filosofie?
Ioana: Şi ce ai vrea să fie? Altceva?
Ion: Câteodată mi se pare că filosofia nu este filosofie... De multe ori, am impresia că anumite filosofii nu au aflat încă ce e aceea o întrebare sau un răspuns, că ele nu şi-au pus niciodată în mod serios problema aflării identităţii lor esenţiale şi a rostului lor fundamental...
Ioana: Din ce cauză?
Ion: Fiindcă există şi o filosofie fără filosofie – o filosofie a lipsei de filosofie, o filosofie din care lipseşte întrebarea „Ce este filosofia?” – una care nu cunoaşte răspunsul „Ce este filosofia?”...
Ioana: Deci e posibil ca filosofia să nu fie filosofie?
Ion: Nu, nu e posibil! Orice filosofie este filosofie, doar că nu orice filosofie este conştientă de sine!
Ioana: Atunci filosofia este filosofie?
Ion: Este şi nu este!... Eu te întreb, de exemplu, dacă nu cumva ea e mult mai mult sau mult mai puţin decât este?
Ioana: Nu! Nu e! Filosofia e exact atât cât este!
Ion: Eşti sigură?
Ioana: Foarte sigură!
Ion: Şi cât este filosofia?
Ioana: Cât ea însăşi!
Ion: Bine... am înţeles... la fel cât ea! Dar cât?
Ioana: În raport cu ce?
Ion: De exemplu, cu „este”!
Ioana: În raport cu „este” „filosofia” e cât „este” şi „este” e cât „filosofia”, pentru că „filosofia este” şi „este” e „filosofia”!
Ion: Aha... deci nu vrei să defineşti nici „filosofia” şi nici „este”!
Ioana: Nu vreau! Te deranjează?
Ion: Nu mă deranjează! Dar nu vrei sau nu poţi?
Ioana: Nici nu vreau şi nici nu se poate!
Ion: De ce?
Ioana: De ce, ce?
Ion: De ce nu se poate?
Ioana: Pentru că toate definiţiile sunt şi parţiale, şi înguste, şi absurde...
Ion: De ce sunt absurde?
Ioana: Fiindcă limitează ceea ce nu poate fi limitat...
Ion: Anume?
Ioana: Anume pe „ce” la „este”; pe „este” la „filosofie”; pe „ce este” la „ce este filosofia?”; pe „ce este filosofia?” la un concept sau altul, la un fenomen sau altul, la un sistem sau altul... când nici una din realităţile fundamentale prin care se poate defini filosofia nu are margini precis delimitate...
Ion: Înţeleg... Haide atunci să mergem şi noi să ne înviorăm!... (Se ridică de pe scaune şi pleacă amândoi spre marginea scenei. Însă după câţiva paşi Ion intervine din nou:) Dar totuşi... să ştii că nu m-ai lămurit... Până la urmă... Ce este filosofia?
Ioana: Bine Ioane... Uite: de dragul tău, îţi răspund şi altfel: filosofia este ceea ce tu încă nu înţelegi!
Ion: Ce?
Ioana: Ce „Ce”?
Ion: Ce nu înţeleg?
Ioana: Ce este filosofia!...

Ion (se întoarce spre scaun): Ioana... ţi-am mai spus, filosofia este „Ce este filosofia?”!...
Ioana (îl urmează): Şi ce este filosofia?
Ion (după ce se aşează pe scaun): Fii atentă, că îţi repet: Filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana: Filosofia este „Ce este filosofia?”?...
Ion: Da...
Ioana (se aşează şi ea pe scaun): Aşa... Şi ce este filosofia mă Ioane?


6. Viziune filosofică

Ion: ... Filosofia este... acea realitate care se defineşte prin întrebarea „Ce este filosofia?”
Ioana: Şi ce este filosofia?
Ion: Filosofia e... trăirea la care ajungi, dacă îţi pui întrebarea „Ce este filosofia?”.
Ioana: Şi ce este ea?
Ion: Filosofia este existenţa care se manifestă prin tine atunci când te întrebi „Ce este filosofia?”...
Ioana: Ce este filosofia?
Ion: ... Uite Ioana... Filosofia... este un pod care face trecerea dinspre răspunsuri prejudecate spre întrebări nemăsurate...
Ioana: Un pod?
Ion: Da... Filosofia... este un tunel prin care poţi să înaintezi spre necunoscut sau prin care te poţi întoarce spre cunoscut...
Ioana: Un tunel?... Interesant!... Şi ce altceva mai e filosofia?
Ion: Filosofia e un copil care se joacă cu vorbele...
Ioana: Un copil care se joacă cu vorbele?
Ion: Da... Un copil care se joacă cu vorbele...
Ioana: Şi ce mai este filosofia?
Ion: Filosofia este o femeie tânără, frumoasă, atrăgătoare, care trece pe lângă tine pe stradă...
Ioana: O femeie tânără, zici...
Ion: Da...
Ioana: Bine... hai să trecem cu vederea acest răspuns... Şi ce mai e filosofia pentru tine, în afară de o femeie tânără după care îţi fug ochii pe stradă?
Ion: Filosofia este un cuplu de tineri îndrăgostiţi care se ţin de mână în timp ce se plimbă prin parc...
Ioana: Frumos... Filosofia se plimbă prin parc... Şi ce altceva mai e filosofia?
Ion: Filosofia e iubirea vieţii tale care te întreabă „Ce este filosofia?”...
Ioana: Şi ce este ea?
Ion: Filosofia e cerul acoperit de nori, aflaţi în mişcare, printre care pătrunde spre tine lumina divină a soarelui...
Ioana: În timp ce tu te întrebi „Ce este filosofia?” şi te uiţi după femeia cea tânără?...
Ion: Nu... Atunci mă uitam la cer!... După aceea am coborât privirea spre pământ şi am văzut o floare... Şi atunci mi-am zis că filosofia este o floare frumoasă pe care nu te înduri să o rupi, pentru că nu vrei să se ofilească...
Ioana: Deci ai avut o viziune?
Ion: Da!... Adică, mai bine zis, o înşiruire de priviri atente la lumea prin care îmi purtam paşii... Astfel, mai departe am observat o altă scenă de viaţă şi atunci mi-am zis că filosofia e un om îmbrăcat în negru care stă pe o bancă şi aşteaptă un autobuz...
Ioana: Şi pe urmă ai trecut mai departe...
Ion: Da... Şi mi-am zis, undeva mai încolo, că filosofia e o fotografie cu doi bătrâni ce stau pe două bănci, faţă în faţă, şi discută despre lume şi viaţă... Şi apoi am mers mai departe...
Ioana: Şi?
Ion: Şi eram puţin mai încolo când mi-am adus aminte de o imagine superbă ce o văzusem cu o jumătate de ceas înainte şi în acel moment m-am gândit că filosofia este un peşte colorat ce stă liniştit în apă, care nu se grăbeşte nicăieri şi care doar pluteşte calm, relaxat, meditativ în apa care îl susţine spre existenţă...
Ioana: Un peşte colorat?
Ion: Da!
Ioana: Şi ce făcea peştele colorat, în timp ce stătea el aşa relaxat?... Se uita după femei tinere şi frumoase care treceau pe lângă lacul lui?...
Ion: Era pe acolo şi o fată tânără şi frumoasă, chiar destul de atrăgătoare, dar nu cred că peştele s-a uitat după ea!...
Ioana: Nu s-a uitat?...
Ion: Nu!... Îşi vedea de treaba lui...
Ioana: Dar tu te-ai uitat?
Ion: Eu m-am uitat şi la peşte, şi la fată... Dar peştele era mult mai relaxat decât fata... aşa că m-a impresionat mai mult...
Ioana: Aşa deci... Şi apoi ai revenit din amintire în timpul şi spaţiul prezent şi întrebându-te în continuare „Ce este filosofia?” ai găsit un alt răspuns... Nu?
Ion: Da! Eram puţin mai încolo, mă plimbam şi eu relaxat pe o alee mărginită de tot felul de copaci... şi subit am realizat că filosofia... este pacea şi liniştea pe care o simţi în momentul când afli „Ce este filosofia?”...


7. Întrebarea care defineşte...

Ioana: Şi ce este filosofia?
Ion: Ce este poezia?
Ioana: Filosofia e o poezie?
Ion: Ce este arta?
Ioana: Filosofia este o artă?
Ion: Ce este literatura?
Ioana: Filosofia este literatură?
Ion: Ce este teatrul?
Ioana: Filosofia este teatru?
Ion: Ce este ştiinţa?
Ioana: Filosofia este ştiinţă?
Ion: Ce este vorbirea?
Ioana: Filosofia este vorbire?
Ion: Ce este cunoaşterea?
Ioana: Filosofia este cunoaştere?
Ion: Ce este fiinţa?
Ioana: Filosofia este fiinţă?
Ion: Ce este devenirea?
Ioana: Filosofia este devenire?
Ion: Ceea ce vreau eu să zic e că fiecare domeniu al culturii şi al vieţii are o întrebare fundamentală care îi defineşte identitatea... De exemplu, pentru poezie este „Ce este poezia?”, pentru literatură este „Ce este literatura?”, pentru teatru este „Ce este teatrul?” ş.a.m.d. În funcţie de răspunsurile pe care şi le dau acestor întrebări, poetul, scriitorul, dramaturgul ş.a.m.d. îşi creează identitatea lor culturală şi, apoi, în funcţie de acestă identitate asumată, se manifestă într-un fel anume şi nu în altul...
Poezia deci, în general, nu e poezia domnului X sau a domnului Y, a domnişoarei A sau a doamnei B, poezia specifică unui curent poetic sau altuia – acestea sunt doar manifestări particulare ale ei... La fel stă treaba şi cu literatura, cu teatrul etc.
De aceea, identitatea cea mai intimă a poeziei se defineşte prin întrebarea „Ce este poezia?”, iar omul care îşi pune această întrebare devine poet... De aceea, poezia este, mai întâi de toate, „Ce este poezia?... Iar literatura este, înainte de orice, „Ce este literatura?”... Iar teatrul este „Ce este teatrul?” ş.a.m.d.
La fel e şi cu filosofia... Considerată în generalitatea ei, în universalitatea ei (şi nu doar în legătură cu o anumită manifestare a ei), filosofia este, mai întâi de toate, „Ce este filosofia?”...
Ioana: Şi în particular ce este?...
Ion: În particular filosofia este filosofia X sau filosofia Y, definită într-un fel specific de un anumit filosof sau de un altul... Dar filosofia în general, filosofia ca atare, se defineşte cel mai bine prin întrebarea „Ce este filosofia?”...


8. Nu este filosofie...

Ioana: Parcă are sens ce zici tu... Dar totuşi... uneori am impresia că ceva nu se leagă!...
Ion: Ce anume?
Ioana: Păi... Eu te întreb „Ce este filosofia?”... Şi tu îmi răspunzi că filosofia este „Ce este filosofia?”... Şi atunci eu, normal, te întreb din nou „Ce este filosofia?”... Adică ce este realitatea aceasta pe care tu o pui în spatele întrebării „Ce este filosofia?”, atunci când mi-o oferi ca răspuns la întrebarea „Ce este filosofia?”... Şi astfel mi se învârte capul şi mă prind parcă în hora unei spirale care promite să ducă undeva, dar nu ştiu unde...
A răspunde întrebării „Ce este filosofia?” cu răspunsul „Ce este filosofia?” mă menţine într-o spirală care pare că se îndreaptă spre abis... spre ceva extrem de profund, dar şi misterios, ascuns, necunoscut... Un necunoscut de care, uneori, mi-e teamă...
Ion: Dacă vrei să afli răspunsul la întrebarea „ce este filosofia?”, trebuie să-ţi depăşeşti teama de necunoscut întru ale filosofiei!... Să ieşi din zona de confort filosofic şi să te integrezi cu maximă dăruire în fluxul acestei întrebări care te împinge să cercetezi chiar esenţa fenomenului filosofic – dincolo de ce au zis unii şi alţii că ar fi realitatea care i-ar defini identitatea lui cea mai intimă...
Ioana: Nu ştiu ce să zic... Uite: recunosc – nu ştiu ce e filosofia, dar pot să-ţi spun ce nu e!
Ion: Ce?
Ioana: Ceea ce faci tu nu e filosofie!...
Ion: Adică, atunci când eu mă întreb „Ce este filosofia?”, nu fac filosofie?
Ioana: Nu!
Ion: Dar ce fac?
Ioana: Meta-filosofie, trans-filosofie, filosofia filosofiei...
Ion: Ai dreptate: ceea ce fac eu acum nu este încă filosofie, dar o să fie în viitor...
Ioana: Crezi că este o distincţie între filosofia ta individuală şi filosofia colectivă?
Ion: Evident: 99 la sută din filosofie e filosofie colectivă şi doar maxim unu la sută e filosofie individuală, autentică, originală...
Aşa că ai dreptate: filosofia nu este „Ce este filosofia?”, ci filosofia este ceea ce faci după ce afli răspunsul la această întrebare... Dar cum majoritatea oamenilor nu află răspunsul la această întrebare, pentru ei filosofia este „Ce este filosofia?”...
Însă pentru filosofii autentici, extrem de puţini la număr, filosofia este cu totul altceva...
Ioana: Ce?
Ion: Ceea ce ei creează după ce află răspunsul la întrebarea „Ce este filosofia?”...
Ioana: Ce creează?
Ion: Filosofie autentică!...
Ioana: Şi ce este, pentru aceşti creatori de filosofie autentică, filosofia?
Ion: Pentru fiecare din ei e altceva... Pentru unii e număr, pentru alţii e nume, pentru unii fiinţă, pentru alţii devenire... Unii găsesc identitatea filosofiei lor în etică sau în virtute, în plăcere sau în fericire, în suferinţă sau în iubire, în natură sau în suflet, în raţiune sau în emoţie, în voinţă sau în intuiţie, în timp sau în întindere, în zeu sau în cosmos, în scepticism sau în realism, în idee sau în materie, în cuvânt sau în formă, în existenţă sau în fenomen, în minte sau în inimă, în sine sau în celălalt, în unitate sau în diferenţă, în libertate sau în necesitate, în semn sau în valoare, în lege sau în alegere... sau în alte cuvinte-idei, precum: viaţă, întrebare, repetate, întâmplare, ideal, întreg etc.
Ioana: Pentru tine ce este filosofia?
Ion: Pentru mine filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana: Când? Înainte de a pune această întrebare, în timp ce o susţii în tine sau după ce i-ai găsit răspunsul?
Ion: Înainte, în timp ce şi după... Pentru mine filosofia este „Ce este filosofia?”... Dar pentru tine, ce este filosofia?
Ioana: Pentru mine filosofia este o întrebare...
Ion: Ce întrebare?
Ioana: Nu contează!... Orice întrebare!...
Ion: Ce este filosofia?
Ioana: E bună şi întrebarea asta!... Dar nu! Îţi repet: ceea ce faci tu nu este filosofie!
Ion: Ai dreptate: ceea ce fac eu nu este filosofie – e calea spre filosofie. Nu poţi crea filosofie, dacă nu ştii ce este filosofia, iar dacă iubitorul de filosofie se concentrează pe întrebarea „Ce este filosofia?”, suficient de puternic şi cu suficient de multă sinceritate, s-ar putea să afle răspunsul său la această întrebare... şi, astfel, să devină filosof... Fiind astfel primul pas în filosofie, concentrarea pe întrebarea „Ce este filosofia?” te ajută să te defineşti ca filosof, te ajută să-ţi defineşti propria identitate filosofică... „Ce este filosofia?” este deci întrebarea care te duce la filosofie... De aceea, mai întâi de toate, filosofia este „Ce este filosofia?”!...
Ioana: Şi ce este filosofia?...
Ion: Ce-i filosofia?
Ioana: Da... Ce-i filosofia?
Ion: Filosofia e mai mult decât o întrebare... sau decât un şir de întrebări... E mai mult decât o întrebare fără răspuns sau decât o suită de întrebări lipsite de răspuns...
Filosofia, o filosofie anume, e, mai întâi de toate, un răspuns – un răspuns evident sau un răspuns controversat, un răspuns potrivit sau unul nepotrivit, un răspuns care revoltă sau unul care alină, un răspuns pe care unii îl acceptă, iar alţii nu...
Dar indiferent cum ar fi acest răspuns, dat la o anumită problemă filosofică, el este un răspuns care îl mulţumeşte suficient de mult pe cel care îl formulează încât să-l spună şi altora...
Răspunsul meu la întrebarea „Ce este filosofia?” este „Ce este filosofia?”... Şi, chiar dacă tu nu consideri demersul prin care eu îmi verific acest răspuns ca fiind unul filosofic, eu susţin în continuare că acest răspuns e unul din cele mai bune răspunsuri care se pot da întrebării „Ce este filosofia?”...
Iar dacă a-ţi pune în mod repetat întrebarea „Ce este filosofia?”, pentru a căuta un răspuns aprofundat pentru ea, nu e un demers prin excelenţă filosofic, atunci nu ştiu ce ar mai putea să fie filosofia!... O simplă repetare a filosofiei altora? O lipsă de spirit filosofic mascată sub o rătăcire, fără cap şi coadă, printre cuvinte jargonice specifice dicţionarului filosofic?
A te întreba cu sinceritate „Ce este filosofia?” e un demers fundamental pentru filosofie, iar a nu-ţi pune niciodată în mod serios această întrebare, în timp ce filosofezi, este culmea prostiei în filosofie... – să te ocupi de un domeniu a cărui identitate nu te preocupă deloc... A filosofa fără a te întreba „Ce este filosofia?” e ca şi cum ai vorbi fără a cunoaşte sensul vorbelor pe care le rosteşti... Cel care se prinde într-un astfel de mers nu are cum să fie cineva care face filosofie... Dar, din păcate, sunt suficienţi nefericiţi ce se pretind a fi iubitori de sofie cărora le lipseşte curajul de a se întreba, măcar timp de o zi din viaţa lor, cu maximă sinceritate, „Ce este filosofia?”...
Ioana: Bine, dar tu crezi că simpla concentrare pe această întrebare garantează un răspuns?
Ion: Răspunsuri o să vină... Toată problema este ca ei să nu se mulţumească cu orice răspuns şi să insiste o perioadă mai îndelungată asupra acestei întrebări – să insiste până-i găsesc un răspuns suficient de puternic încât pe baza lui ei să poată genera o întreagă filosofie...


9. Răspunsul particular

Ion (continuă, după un moment de tăcere): Filosofia e o activitate prin care omul reflectă asupra diferitelor aspecte ale existenţei prin prisma unei viziuni specifice, implicite sau explicite, pe care el o are asupra filosofiei – viziune care-i răspunde la întrebarea „Ce este filosofia?”...
Răspunsul particular pe care cineva şi-l asumă ca fiind potrivit pentru întrebarea „Ce este filosofia?” îi furnizează filosofiei practicate de acel cineva cheia de interpretare, metoda de observare şi felul de judecare pe care el le foloseşte în procesul de observare, interpretare şi judecare a diferitelor forme de realitate...
Răspunsul la întrebarea „Ce este filosofia?” defineşte filosofia care precede filosofia, adică inconştientul, subconştientul şi conştientul filosofiei... În funcţie de cât de conştient e filosoful de acest răspuns (pe care el întotdeauna îl poartă în sine, chiar dacă uneori nu este conştient de el) el generează o activitate filosofică specifică... Un anumit fel de a înţelege filosofia generează un anumit mod de a face filosofie... O altă înţelegere determină un alt mod de identificare a ceea ce este filosofie şi a modalităţii de a face filosofie.
Eu, fiindcă înţeleg că filosofia este „Ce este filosofia?”, consider că filosofia e un domeniu de reflecţie cu posibilităţi infinite atâta timp cât e conştientizat ca fiind „Ce este filosofia?”...
Când această întrebare primeşte alt răspuns decât „Ce este filosofia?”, posibilităţile infinite de manifestare ale filosofiei se restrâng spre o direcţie condiţionată şi ghidată doar pe făgaşul unei părţi din filosofie...
De aceea, chiar şi când defineşte filosofia altfel decât prin răspunsul „Ce este filosofia?”, filosoful trebuie să nu uite că definiţia lui e doar una din multe posibile, că e doar una particulară dintr-o multitudine de alte răspunsuri date acestei întrebări... şi, astfel, după ce culege roadele unui răspuns particular să se întoarcă din nou la răspunsul general („Ce este filosofia?”) pentru a putea să deschidă, trecând prin el, noi spaţii de explorare ale întinderilor filosofice...
„Ce este filosofia?” e deci portalul de la care filosoful porneşte dinspre generalul filosofiei spre particularul ei şi la care el se reîntoarce mereu în timpul călătoriilor sale prin filosofie...
Astfel, „Ce este filosofia?” constituie reperul fundamental caracteristic demersului filosofic şi aspectul care defineşte cel mai bine esenţa, drumul, metoda şi sensul filosofiei... Esenţa e întrebarea, drumul este reflectarea asupra întrebării, metoda este repetarea întrebării până la obţinerea unui răspuns satisfăcător, iar sensul e cel generat în existenţă fenomenală de răspunsul găsit...
„Ce este filosofia?” – Răspunsul pe care îl dai la această întrebare, altul decât „Ce este filosofia?”, te scoate deci din universalul filosofiei şi te introduce într-o filosofie particulară...
Iar adevărul este că, la nivel individual, acestei întrebări i se poate da, cu o mai mică sau mai mare legitimitate, cam orice răspuns...
Ioana: Orice răspuns?
Ion: Da!... Orice răspuns dat acestei întrebări poate genera un întreg sistem filosofic, dacă se insistă, cu un minim talent, suficient de mult asupra lui...
Lumea poate fi înţeleasă prin mijlocirea oricărui cuvânt...
Important este însă ca ea să nu fie confundată cu acel cuvânt. Nu trebuie să uităm de pădure din cauza copacilor şi de cuvinte din cauza unui cuvânt...
Astfel, definirea filosofiei prin formula „Filosofia este „Ce este filosofia?”.” ne reaminteşte mereu că nu e cazul să închidem filosofia în spatele unor „cuvinte speciale”, că nu e cazul să ne pierdem mintea în „cuvinte filosofice”, oricât de interesante şi de bine poziţionate ar fi ele într-un dicţionar de filosofie...
Ioana: Să nu ne pierdem... dar totuşi să coborâm de la general la particular şi să dăm şi alte definiţii filosofiei decât „Ce este filosofia?”...
Ion: Nu putem... Filosofia (în general) e doar „Ce este filosofia?”!... Diferitele ei aspecte (diferitele filosofii), pot fi definite altfel decât prin întrebarea „Ce este filosofia?”, dar ele sunt doar filosofii particulare...
Ioana: Adică tu zici practic că prin orice alt răspuns decât „Ce este filosofia?”, dat întrebării „Ce este filosofia?”, noi nu mai definim filosofia în generalitatea ei, ci doar un anumit aspect al ei, o filosofie particulară sau alta...
Ion: Exact...
Ioana: Da... Dar dacă nu facem acest pas, nu putem face filosofie!
Ion: Eu nu zic să nu-l facem!...



10. Necunoaşterea de sine

Ioana: Atunci dă-mi un exemplu de răspuns particular care duce la o filosofie particulară!
Ion: Iată: „Ce este filosofia?”...
Ioana: Ok... Înţeleg... Dar vreau alt exemplu!... Acest răspuns e bun, e extraordinar, e cel mai bun, dar dă-mi, te rog, şi alt exemplu!
Ion: Bine... De dragul tău, iată un alt exemplu: filosofia este „bătaie de joc”...
Ioana: Batjocură?
Ion: Nu chiar, dar pe aproape: de multe ori, ea e o „bătaie de joc” înţeleasă în sens de ironie, cinism, critică, scepticism şi chiar dispreţ şi înfumurare...
Filosofia poate fi însă uneori şi bat-joc-ură: a bate, a se juca şi a urî – o bătaie de joc la adresa bunului simţ, o batjocură făcută pe seama evidenţei şi o ură faţă de claritate, coerenţă şi sens...
Dar ea poate fi şi o bătălie dusă împotriva prejudecăţilor, a tradiţiei, a dogmelor şi a miturilor; un joc cu vorbele şi cu faptele, cu posibilităţile şi cu probabilităţile... şi o ură faţă de minciună, înşelăciune şi răutate...
Apoi, ea este şi un „joc de bătaie” – adică luptă, confruntare, dezbatere... Şi poate fi şi o „bătaie în joacă”, adică imitaţie, simulare, prefăcătorie, maimuţăreală sau circ... şi mai poate fi şi „bătaia unui joc”, adică „bătaia” specifică unui joc lingvistic, ritmul acestui joc, forţa motrice care pune interpretarea filosofică în mişcare!
Ioana: Deci, după tine, filosofia e „bătaie” sau „joc”?
Ion: E joc şi bătaie, adică „bătaie de joc”... E o bătălie cu sine şi un joc cu lumea, dar ea este şi un joc cu sinele şi o bătălie cu lumea!...
Ioana: Mai dă-mi un exemplu de viziune filosofică particulară!
Ion: Iată: filosofia e sensul rătăcirii şi rătăcirea sensului, adică rătăcire cu sens şi sens spre rătăcire, adică, e o acţiune cu minte scurtă şi cu picioare lungi...
Şi tocmai de aceea, a filosofa e a privi pe furiş spre centrul fiinţei...
Ioana: Spre centrul cui?
Ion: Al... fiinţei...
Ioana: Adică a trage cu ochiul spre adânc de fiinţă?
Ion: Da... Aceasta e o acţiune instinctivă, naturală care te îmbie să pătrunzi, cu gingăşie şi delicateţe, în spaţiul adorat spre atingere de plăcere...
Ioana: Cu scopul de a...
Ion: De a crea o nouă filosofie!
Ioana: Orice filosofie?
Ion: Nu... Ci una care să semene, cât de cât, cu cei care au iniţiat concepţia ei şi care au participat la gestaţia, naşterea şi creşterea ei...
Ioana: Filosofia e deci atingerea ritmică a centrului fiinţei?
Ion: Câteodată...
Ioana: Şi ce mai poate fi filosofia?
Ion: Filosofia este necunoaştere de sine!... Dictonul pe care se bazează această afirmaţie este următorul: „Cunoaşte universul şi te vei cunoaşte pe tine!”... Dar cum noi nu putem cunoaşte cu adevărat universul, fiindcă acesta e relativ infinit, nu putem să ne cunoaştem nici propriul sine la modul absolut, ci doar în mod relativ...
În absolut putem afirma doar necunoaşterea de sine...
Un om care pretinde că se cunoaşte pe sine creează doar o filosofie particulară, o filosofie subiectivă, o filosofie parţială... Unul care ştie că nu se cunoaşte pe sine poate intui frumuseţea filosofiei absolute, a filosofiei universale, a filosofiei totale...
Necunoaşterea de sine este fundamentul filosofiei...
Ioana: Filosofia este deci şi „necunoaştere de sine”... Ce alt răspuns particular mai poţi să dai întrebării „Ce este filosofia?”...
Ion: Ascultă: filosofia e animalizare culturală... Ea este cultura animalelor...
Ioana: Animalele au cultură?
Ion: Au chiar şi filosofie!
Ioana: Ce filosofie?
Ion: De exemplu, filosofia forţei! Forţarea filosofiei!... Filosofia forţată, filosofia de obligaţie, filosofia necesară, filosofia târâtă, legată, chinuită – filosofia muncită, truda de a filosofa...
Ioana: Şi cum poate fi depăşită o astfel de filosofie a silei?
Ion: Filosofia e limita raţiunii... Când raţiunea limitei e conştientizată sau când limita raţiunii e atinsă, atunci începe filosofia spontană, filosofia liberă, filosofia ca plăcere, fericirea de a filosofa...
Când filosoful descoperă limitele raţiunii, el poate păşi pe domeniul vieţii integrale... a vieţii care se lasă sedusă de raţiune, vrăjită de emoţie, fermecată de intuiţie, atrasă de voinţă, împinsă spre dorinţă, chemată de instinct, stimulată de amintire, întărită prin imaginaţie şi trăită prin conştiinţă...
Ioana: Formulările prin care tu precizezi diferite caracteristici ale filosofiei ajută la apropierea de identitatea ei... Dar nu ai putea oare să-mi dai şi nişte definiţii un pic mai exacte?
Ion: Mai exacte?... Desigur! Ia uite una: filosofia este acel produs al activităţii minţii care se obţine prin joc şi bătălie şi care urmăreşte sensul rătăcirii şi rătăcirea sensului, atingerea centrului fiinţei, trăirea necunoaşterii de sine, animalizarea culturală forţată sau spontană şi mişcarea spre limita raţiunii şi spre raţiunea limitei...
Ioana: Interesante caracteristici!... Dar îmi par a fi un pic cam pesimiste... Altele mai optimiste nu ai?
Ion: Ba am... Uite, de exemplu, pentru unii, uneori, filosofia este joc de iubire şi iubire de joc, sens spre claritate şi claritate de sens, centrare comprehensivă şi coerenţă acţională, organizare funcţională şi armonizare existenţială, transcenderea iluziei centrului piramidal ierarhic şi experimentarea reţelei sistemice a întregului, cunoaştere de sine, cultură civilizatoare prin virtute şi ideal, progres al raţiunii şi al tehnologiei, precum şi motivaţie şi voinţă de a fi erou, geniu, artist, explorator, cercetător, om bun şi înţelept...
Ioana: Filosoful chemat să schimbe lumea!... Dar nişte caracteristici realiste ai?
Ion: Am... Realist vorbind, filosofia e acel domeniu al activităţii umane care urmăreşte (şi uneori şi reuşeşte) să înţeleagă cum funcţionează diferite aspecte ale lumii şi vieţii, pentru a le prevedea acţiunea viitoare în mod corect şi pentru a putea crea diferite mecanisme şi metode psihice şi fizice prin care să influenţeze şi să modifice manifestarea aspectelor pe care le cercetează...
Ioana: M-ai lămurit... Filosofia nu e un lucru simplu...
Ion: Uneori este...
Ioana: Când?
Ion: De exemplu, atunci când... „Filosofia este „Ce este filosofia?”...”



11. Alegere

Ion (continuă după un moment de tăcere): A te întreba „Ce este filosofia?” e a realiza o acţiune cu sens maximal în filosofie... Această acţiune poate fi însă şi o farsă, o păcăleală, o înşelăciune, o minciună... dacă nu e întreprinsă cu suficient umor şi bună dispoziţie... Pentru că unele răspunsuri date acestei întrebări s-ar putea să ne reveleze fundamentul comic al filosofiei...
Pentru filosoful serios, încruntat, încordat filosofia este însă doar tragedia de a căuta un sens absolut în existenţă...
Filosoful serios, de multe ori, e prea ridicol prin absurdităţile de care se agaţă...
Însă, prin opoziţie cu aşa-zisa „filosofie serioasă”, filosofia relaxată poate fi dobândită prin trei întâlniri...
Mai întâi, filosoful trebuie să se întâlnească cu „Mărie”...
Ioana: Şi ce să facă cu ea?
Ion: Filosofie!
Ioana: Şi după aceea?
Ion: După aceea filosoful trebuie să se întâlnească cu buda!
Ioana: Şi ce să facă în ea?
Ion: Filosofie!
Ioana: Tot cu „Mărie”?
Ion: Nu... Altfel de filosofie... Una care te curăţă de gunoaiele din interior...
După care el e pregătit să se întâlnească cu sinele său...
Ioana: Şi ce să facă cu sinele?
Ion: O prostie!
Ioana: Ce prostie?
Ion: De exemplu, să se întrebe, mai în joacă, mai în serios, „Ce este filosofia?”...
Ioana: Deci ce ai făcut tu până acum cu tine şi cu mine e o prostie?
Ion (râzând): Exact!
Ioana: Bine că recunoşti!
Ion (râzând): Cea mai mare prostie!...
Ioana: Eu nu cred că filosofia e o prostie... Eu cred că filosofia e o întâlnire cu Absolutul...
Ion: Absolut... ridicol!...
Ioana: „Absolut” am zis? Pardon... Am vrut să zic „absurd”: filosofia e o întâlnire cu ridicolul absolutului – cu absurdul...
Ion: Te-ai întâlnit recent cu Absurdul?
Ioana: Da... Chiar de mai multe ori, în ultima vreme...
Ion: Şi ce mai face?
Ioana: Evoluează!
Ion: Se simte mai bine?
Ioana: Da! Şi-a revenit puţin după despărţirea de ultima prostie şi acum îşi caută o nouă Mărie... Pardon, am vrut să zic, filosofie...
Ion: Ba nu... Ai zis bine!...
Ioana: Atunci filosofia e o glumă, nu?
Ion: Mă vezi pe mine că râd?
Ioana: Da' de ce nu râzi? N-ai priceput gluma?
Ion: Ştii de ce?... Odată m-am împiedicat de raţiune şi am căzut cu limba în filosofie, iar de atunci cuvintele au alt gust pentru mine...
Ioana: Ce gust?
Ion: Au gust de idei...
Ioana: Şi eu le-am gustat... Mie mi s-a părut că au gust de concepte...
Ion: Limbi diferite, gusturi diferite!... Ştii ce zicea un filosof odată?
Ioana: Ce?
Ion: Exact asta zicea!
Ioana: Ce?
Ion: Ce este?
Ioana: Ce este?
Ion: Ce este filosofia?
Ioana: Şi tu ce ziceai?
Ion: Eu ziceam „Filosofia este „Ce este filosofia?”...”.
(După un scurt moment de tăcere): Iar altădată ştii ce mi-a zis un alt filosof?
Ioana: Ce?
Ion: Mi-a zis că el e filosof!
Ioana: Şi tu ce i-ai zis?
Ion: I-am pus o întrebare!
Ioana: Ce întrebare?
Ion: Ce este filosofia?
Ioana: Şi ce ţi-a răspuns?
Ion: După un scurt moment de tăcere mi-a zis că el nu ştie, dar o să întrebe un filosof...
Ioana: Şi l-a întrebat?
Ion: L-a întrebat!
Ioana: Şi acesta ce i-a zis?
Ion: I-a zis că nici el nu ştie, dar o să se intereseze încoace şi încolo, iar când o să afle, o să-i spună!
Ioana: Şi s-a interesat?
Ion: S-a interesat!
Ioana: Şi a aflat?
Ion: Până la urmă, a venit cu următorul răspuns: „Filosof este acela care nu ştie ce e filosofia, dar se interesează să afle!”
Ioana: Şi când află, ce devine?
Ion: Când află, se transformă din filosof în profesor de filosofie...
Ioana: Şi ce zice apoi acest profesor?
Ion: Ştii ce zice? „Am fost odată filosof, dar mi-a trecut repede!”... Şi continuă: „Atunci nu ştiam ce este filosofia, dar acum ştiu şi îi învăţ şi pe alţii ce este!...”
Ioana: Şi ce-i învaţă el pe alţii?
Ion: Îi învaţă să nu mai filosofeze atâta, că lumea nu are nevoie de filosofi, ci de profesori de filosofie... Îi învaţă că lumea e ipocrită şi snoabă, şi fără coloană vertebrală... că lumea nu vrea să ştie că nu ştie... Iar dacă cumva, din greşeală sau intenţionat, vreun filosof îi aduce aminte de prostia sa, lumea caută imediat să se răzbune pe el încercând să-l facă pe filosof profesor de filosofie!...
Profesorul de filosofie este deci un filosof domesticit, ţinut pe lângă casa omului ca să latre nervos, prin şcoli de filosofie şi aiurea, când trece prin zonă vreun filosof autentic, vreun filosof sălbatic, vreun filosof liber...
Filosofia este o materie care nu poate fi predată în şcoli de filosofie... Acolo se poate preda doar istoria filosofiei, domesticită şi ea pe înţelesul unor viitori profesori de filosofie...
Există deci o mare diferenţă între un filosof şi un profesor de filosofie!...
Ioana: Care anume?
Ion: Filosoful autentic, filosoful sălbatic, filosoful liber este
lup, nu căţel!
Vultur, nu găină!
Rechin, nu peştişor!
Berbec, nu mieluşel!
Taur, nu bou!
Armăsar, nu măgar!
Curcan, nu muscă!
Leu, nu pisicuţă!
Elefant, nu insectă!...

El e un cercetător, nu un credincios dogmatic!
E un luptător, nu un sclav răbdător!
E un înţelept, nu un prost cu carte!
E un iluminat, nu un bostan cu capul plecat!
Ioana: Deci, dacă am reţinut eu bine, tu zici că profesorul de filosofie e căţel, găină, peştişor, mieluşel, bou, măgar, muscă, pisicuţă şi insectă?...
Ion: Da!... Iar filosoful autentic e lup, vultur, rechin, berbec, taur, armăsar, curcan, leu şi elefant!
Ioana: Şi mai zici tu că profesorul de filosofie e credincios dogmatic, sclav răbdător, prost cu carte şi bostan cu capul plecat?
Ion: Exact! Iar filosoful autentic e cercetător, luptător, înţelept şi iluminat!
Ioana: Păi dacă e aşa, deşi eu cred că tu exagerezi un pic aici, atunci într-adevăr e o mare diferenţă între un filosof şi un profesor de filosofie!
Ion: Ca de la cer la pământ!
Ioana: Şi atunci cum se înţeleg unul cu altul?
Ion: Păi nu se prea înţeleg! Profesorul de filosofie predă ceva ce el nu prea pricepe, iar filosoful, chiar dacă poate explica prea bine ceea ce el pricepe, nu prea are cui să explice şi nici unde...
Pieţele publice sunt deci confiscate de profesorii de filosofie, care trebuind şi ei să trăiască din ceva, de obicei, vând o marfă pe care nu au produs-o şi nici nu o pot produce, iar filosofii au şi alte lucruri mai bune de făcut decât să-şi prindă mintea cu proştii!...
Ioana: Şi atunci, unde se învaţă filosofia? Sau, mai precis, cum poate învăţa cineva să filosofeze?
Ion: Simplu: trebuie să înveţe un singur lucru – anume, să înveţe să-şi pună următoarea întrebare...
Ioana: Ce este filosofia?
Ion: Nu...
Ioana: Dar care?
Ion: „Dacă aş avea de ales între a fi filosof şi a fi profesor de filosofie, ce aş alege?”
Ioana: Grea întrebare!
Ion: Nu-i grea deloc!... Filosoful alege înainte de toate filosofia!
Ioana: Ce este filosofia?
Ion: Ceea ce nu se poate preda într-o şcoală de filosofie!
Ioana: Şi atunci de unde ştie filosoful că este filosof?
Ion: Simplu: dacă nu are încă un răspuns la întrebarea „Ce este filosofia?”, atunci este filosof!
Ioana: Şi tu ai un răspuns la această întrebare?
Ion: Eu am unul...
Ioana: Care?
Ion: Filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana (după un moment de tăcere): Mergem la o plimbare?
Ion: Haide!


12. Textul şi Mulţimea

Ion (după ce face câţiva paşi): Stai puţin că mi-a venit o idee!
Ioana: Ce idee?
Ion: Îţi pot explica şi altfel de ce filosofia este „Ce este filosofia?”!...
Ioana: Explică-mi!
Ion: Prin fiecare individ vorbeşte o mulţime!
Ioana: Cum adică?
Ion: Vreau să spun că, de exemplu, prin fiecare filosof vorbeşte o limbă, o cultură, o tradiţie, o istorie a filosofiei şi o istorie personală care sunt intim legate de mulţimile cu care el se identifică, de grupurile de care el aparţine (o etnie, o naţiune, o istorie, o grupare profesională, o asociaţie legată de o pasiune sau alta ş.a.m.d.). Prin urmare, Textul (cu T mare), respectiv Discursul (cu D mare), deşi pare a fi al unui individ, de fapt, e generat de o mulţime de autori – cel prin care el se manifestă în scris sau în vorbă e doar unul din ei – anume cel prin care Textul a fost scris... şi care, astfel, în calitate de scrib, şi-a trecut numele pe coperta cărţii...
Dar este evident că el singur, în lipsa mulţimilor din care face parte şi care i-au furnizat o limbă, o cultură, o istorie şi experienţe interumane definitorii pentru istoria sa personală... deci el singur, în lipsa mulţimii, nu ar fi scris nici măcar o propoziţie...
Aşadar, nu aşa-zisul autor a scris Textul (cu T mare), ci Textul s-a scris prin el!... La fel cum nu omul vorbeşte limba, ci limba vorbeşte prin el!... La fel cum nu omul inventează cultura, ci cultura se repovesteşte prin el!...
Filosofia este un Text – un Text scris de oameni, de limbă, de cultură, de istorie, care în aparenţă are un autor, dar în realitate are o mulţime de autori... La fel e şi cu personajele ce se manifestă în Text... Toate personajele sunt un singur personaj... Individul vorbeşte prin mulţime... Orice personaj e o sumă de personaje... Mulţimea vorbeşte prin individ...
Prin fiecare Text nu ne vorbeşte un individ, ci o mulţime... Prin fiecare om nu vorbeşte un individ, ci vorbeşte o mulţime!
Ioana: Şi eu cu ce mulţime vorbesc?
Ion: Dar eu cu cine am plăcerea?
Ioana: Aşa deci... Şi?... Zi mai departe!
Ion: Deci... când se pune problema de a avea o reacţie faţă de un Text, criticându-l, ignorându-l sau lăudându-l, nu un individ are o reacţie faţă de Text, ci o altă mulţime... Aceasta ia chipul aparent al unui individ, se ascunde în spatele lui şi se manifestă prin el...
De aceea, în ce priveşte Textul, individul nu există decât la nivel de aparenţe: Mulţimile sunt cele care scriu Textele, ele le citesc, ele le interpretează... Prin urmare, nici textul filosofic nu e produsul unui individ, al unui filosof, ci el e generat de o mulţime...
Ioana: Am reţinut: Textul vorbeşte. Filosoful ascultă. Mulţimea se află în mişcare!... Bun!... Şi atunci, pornind de la această idee a mulţimii şi a Textului (cu T mare), ce e filosofia?
Ion: Filosofia e Textul prin care Mulţimea (cu M mare) vorbeşte cu sine, respectiv cu o altă Mulţime prin intermediul indivizilor, mai mult sau mai puţin, conştienţi de statutul lor de unealtă prin care o Mulţime vorbeşte cu sine, respectiv cu o altă Mulţime...
Astfel, filosofia este „Ce este filosofia?”, pentru că Mulţimea găseşte plăcere în vorbire şi în scriere, în Semne şi în Texte – în noi combinări de vorbe şi semne, din care rezultă noi şi noi Semne, noi şi noi Texte!... Filosofia este „Ce este filosofia?”, fiindcă Mulţimile nu se pot opri din comunicare şi Textele nu pot fi oprite din scriere, fiindcă indivizii nu se pot opri din vorbire şi vorbele nu pot fi oprite din rostire!...
Textul nu caută o finalitate ultimă, ci doar o rostogolire continuă... Filosofia e ceea ce rezultă din această rostogolire perpetuă a Textului prin existenţă!
Ioana: Doar atât să fie filosofia?...
Ion: Poţi opri Vorbirea?
Ioana: Cu V mare?
Ion: Da!
Ioana: Nu!
Ion: Poţi opri Gândirea? (Cu G mare!...)
Ioana: Nu!
Ion: Poţi opri Textul?
Ioana: Îl poţi opri momentan pe cel cu „t” mic, dar niciodată pe cel cu „T” mare!
Ion: Tot aşa, nu poţi opri nici Filosofia! (Cu „F” mare!)... Şi fiindcă Filosofia nu poate fi oprită, ea este cel mai bine definită prin formularea „Filosofia este „Ce este filosofia?”.”...
Dacă Filosofia s-ar putea opri din exprimare, atunci întrebarea „Ce este filosofia?” ar putea căpăta un răspuns ultim care să oprească orice continuare... Filosofia însă, ca şi Textul, ca şi Mulţimea, atât timp cât există, nu se opreşte niciodată din exprimare... De aceea, înainte de toate, Filosofia este „Ce este filosofia?”...
Ioana: Bine – m-ai convins!... Mergem la plimbare?
Ion: Hai să mergem!... Dacă-mi mai vin idei, ţi le spun pe drum!
Ioana: Mare Mulţime vorbeşte prin tine!
Ion: Câteodată s-ar putea să vorbească... chiar Umanitatea!...
(Cei doi ies de pe scenă prin stânga.)"


- Extras din cartea “Ce este filosofia?” - autor Radu Lucian Alexandru:

Radu Lucian Alexandru